Despre ziua de 1 Decembrie 1918 - Ziua Naţională a României se poate afirma că s-a scris mult. Este datoria noastră să amintim o lucrare prea puţin cunoscută, autor fiind istoricul Vasile Netea (n.1912, Deda - 1989, Bucureşti), un cercetător neobosit al istoriei acelei epoci. Lucrarea „O zi din Istoria Transilvania – 1 Decembrie 1918” a apărut post-mortem (1990), având în „Prolog” o succintă trecere în revistă a evenimentelor premergătoare: «În toamna anului 1918, marea conflagraţie mondială, începută cu patru ani înainte, se apropia de sfîrşit. Rînd pe rînd, sub loviturile militare ale puterilor Antantei, Puterile Centrale şi aliatele lor din Balcani se văd nevoite să accepte dreptul la autodeterminare al popoarelor împilate, să depună armele şi să părăsească teritoriile ocupate. Concomitent cu aceasta se producea şi „cascada tronurilor”, profeţită în 1914 de Take Ionescu, o dată cu declanşarea războiului. 

La 29 septembrie, prin armistiţiul de la Salonic, capitula Bulgaria. Turcia o urma şi ea la 30 octombrie, sultanul Mahomed al V-lea avînd aceeaşi soartă ca şi regele Bulgariei. La Padova, în 3 noiembrie, complet istovită şi măcinată în interior de revolta tuturor popoarelor, capitula Austro-Ungaria, guvernele de la Viena şi Budapesta denunţînd totodată dualismul încheiat în 1867. Ungaria, proclamată stat aparte, semna, la 6 noiembrie, cu generalul Franchet d'Esperay, comandantul trupelor aliate din Balcani, armistiţiul de la Belgrad. În sfîrşit, la 11 noiembrie, pierzînd orice speranţă în izbîndă, Germania acceptă şi ea condiţiile Antantei, focul încetînd astfel pe toate fronturile. Cu două zile înainte de capitulare, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, unul dintre principalii vinovaţi de declanşarea războiului, se refugiase în Olanda, abandonînd puterea în mîinile unui guvern socialist. La 12 noiembrie era izgonit de pe tron şi monarhul de la Viena – Carol I – care pînă în ajun se intitulase împărat al Austriei, rege apostolic al Ungariei, rege al Boemiei, al Dalmaţiei, Croaţiei, Galiţiei, mare duce al Cracoviei, duce al Bucovinei, mare principe al Transilvaniei, etc, etc.

Hohenzolernii şi Habsburgii, care timp de sute de ani fuseseră conducătorii popoarelor din centrul, din estul şi din sudul Europei, se prăbuşiseră – ca şi Romanovii cu un an înainte – sub loviturile inevitabile ale istoriei. Concomitent cu aceste evenimente care pecetluiau soarta unor sisteme de guvernămînt şi a unor dinastii anacronice, se produceau altele, care, în contrast cu dezastrul acestora, reprezentau triumful popoarelor ce se eliberau şi îşi reclamau cu tărie dreptul la unitatea şi independenţa naţională. Într-adevăr, o dată cu prăbuşirea Puterilor Centrale, se constituia Cehoslovacia, renăştea Polonia, dispărută în urma celor trei împărţiri din secolul al XVIII-lea, se forma noul stat al Iugoslaviei – prin alipirea la Serbia a Croaţiei, Sloveniei, Bosniei, Herţegovinei şi Muntenegrului – se întregea Italia cu regiunile Tirolului de sud şi ale Triestului, iar poporul român – prin unirea Transilvaniei şi a celorlalte provincii robite de Habsburgi – îşi desăvîrşea unitatea naţională începută în 1859 prin contopirea Moldovei cu Ţara Românească».

Privind retrospectiv, previziunile exprimate de Take Ionescu în articolul „Cascada tronurilor”, în „La Roumanie” (24 august 1914) s-au adeverit. Acesta scria: «Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar. Va fi o cascadă de tronuri. Europa va fi republicană ... Dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. (...) Dar de un lucru sunt sigur: că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare.

Şi ţine bine minte: generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”»

Despre „Ziua cea mare” ne relatează acelaşi Vasile Netea: «După o îndelungată noapte istorică, petrecută în cătuşe şi gemete, în lacrimi şi răbufniri năprasnice, mângîiate şi călăuzite însă necontenit de steaua speranţei, împilaţii veacurilor izbutiseră să ajungă ziua cea mare a înlăturării lanţurilor şi a proclamării libertăţii visate de înaintaşi. „Măreaţă zi, înălţătoare zi de 1 Decembrie – exclamă cu entuziasm trimisul special al ziarului „Românul” – în sfîrşit, ai sosit ... ca să pui capăt robiei şi să începi ziua istoriei românilor liberi” (n.a. „Românul”, 1918, 20 noiembrie/3 decembrie, nr. 20). (...)

În legătură cu acceptarea prin aclamaţii a celor propuşi, procesul-verbal înregistrează îndeosebi marea manifestaţie făcută pentru bătrânul George Pop Băseşti, care a fost ovaţionat îndelung, în picioare, de către întreaga sală (...). În liniştea solemnă ce urmă după aceste ovaţii, marele octogenar îşi citi apoi mesajul istoric, întrerupt, adeseori, de lacrimile de bucurie ce-i curgeau pe obrajii îmbătrâniţi, alunecînd grăbite în barba-i de argint. Cuvintele rostite de George Pop de Băseşti sînt puţine, profunde însă şi categorice. Se împletesc în ele vechi ecouri de la 1848, încordarea de atunci pentru înlăturarea iobăgiei fizice, se evocă lungul şir de lupte purtate în continuare împotriva iobăgiei sufleteşti în care a fost menţinut poporul român. „Duşmanii seculari – amintea cu indignare Nestorul românilor – care ne-au ţinut pînă ieri înlănţuiţi sufleteşte, înăbuşind cu brutalitate toate manifestaţiile sufletului românesc, dornic de  libertate şi cultură naţională. Lanţurile acestei robii – anunţa apoi cu hotărîre – sîntem chemaţi să le zdrobim astăzi în această mare adunare naţională a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania, aici, pe pămîntul stropit cu sîngele martirilor Horea şi Cloşca. Vrem să zdrobim – adăuga bătrînul cu energie crescîndă, dar cu vocea din ce în ce mai istovită – lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”. Încheierea cuvîntării e străbătută de un patos domol, dar cu atît mai elocvent pentru dorinţa preşedintelui măritei adunări de a vedea unite într-un singur gînd îi împărţise o clipă în tabere adverse. „Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor – îndemna bătrînul – de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi frăţească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale”.

Cu aceste cuvinte, care au electrizat întreaga sală şi au făcut-o să se ridice din nou în picioare aclamînd îndelung pe fericitul bătrîn, s-a deschis adunarea ce avea să-şi lege numele de desăvîrşirea unităţii politice a poporului român.

A luat apoi cuvîntul Vasile Goldiş, un mare talent oratoric şi totodată un stilist de factură clasică, vechi şi erudit profesor de istorie, care, printr-un înălţător discurs, comparabil cu cel rostit de Simion Bănuţiu la Blaj în 1848, după ce a făcut un succint, dar pătrunzător istoric al zămislirii şi luptelor pentru libertate ale poporului român, a prezentat delegaţilor mult aşteptata propunere de unire. „Naţiunile trebuiesc eliberate – a declarat entuziastul orator. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.

În încheierea discursului său, Goldiş a dat citire rezoluţiilor elaborate în noaptea precedentă de comisia Consiliului Naţional pentru a dobîndi aprobarea adunării. Le reproducem în întregime, ele fiind concluzia firească a unei îndelungate aspiraţii istorice şi totodată dovada concludentă a spiritului democratic de care erau pătrunşi conducătorii poporului român: „I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România ...”. 

„Cînd a terminat de citit Vasile Goldiş acest punct – scrie în amintirile sale Dumitru Antal – el a fost primit de întreaga sală cu unanime şi furtunoase aplauze. Toţi ne-am cutremurat de măreţia acestui moment care a pecetluit pe veacuri noua soartă a neamului nostru. Şi astăzi mi se încălzeşte sufletul cînd mă gîndesc la acest moment în care am ajuns în culmea entuziasmului. Bucuria şi fericirea erau aşa de mari, încît aveam senzaţia unei izbucniri a inimii, care parcă nu le mai putea cuprinde”. De acelaşi sentiment erau pătrunse şi mulţimile adunate pe platou, care, în aşteptarea hotărîrilor adunării, strigau cu glasuri de tunet: Trăiască România Mare! Vrem unirea cu România! „Valurile tunetului grav – relatează Teodor Neş – se tălăzuiau pînă la geamurile sălii de conferinţă, îi înfierbînta pe delegaţii adunaţi în sobor pînă la incandescenţă cînd sala, ca un singur om însufleţit de tainice puteri, a strigat: „Vrem unirea cu România fără condiţii!” Şi ca printr-o osmoză mirifică, entuziasmul celor din sală a ieşit în aerul liber şi purtat de vînt a trecut spre platou, înfiorînd pe cei 100 000, care răspundeau cu noi urale. Entuziasmul se legăna între sală şi mulţime ca valurile agitate între două ziduri de stîncă”. 

 

Andrei Şaguna (1808-1873) mitropolitul ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile românilor ortodocşi - Şaguna a fost un bărbat de stat desăvârşit

Andrei Şaguna a condus pe români politiceşte un deceniu şi jumătate … cel mai bogat în „succese politice reale” pe care le-au avut peste tot românii din imperiul habsburgic în istoria lor!

«Încă de la Găiceana, la 4/17 noiembrie 1907, îi scria lui V. Mangra, arătându-i că sărbătorirea lui A. Şaguna va trebui bine pregătită: „Şaguna apare astăzi neasemănat prin judecata tot mai completă ce-şi vor face generaţiunile viitoare despre activitatea lui. Caut în istoria României şi parcă nu găsesc nici unul din bărbaţii însemnaţi, cari să strălucească ala ca Şaguna ...” (n.a. Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 373.)

La 20 decembrie st.v.1908 publică în „Tribuna” articolul „Andrei Şaguna”, reluând ideile amintite:

«... românii de dincoaci de Carpaţi n-au avut nici înainte, nici după Şaguna, un bărbat, care prin faptele sale şi mai ales prin succesele sale ar putea să fie comparat cu el ... Şaguna a fost un bărbat de stat desăvârşit. El a condus pe români politiceşte un deceniu şi jumătate şi acest period este totodată şi cel mai bogat în „succese politice reale”, pe care le-au avut peste tot românii din imperiul habsburgic în istoria lor”. Crede că ar fi necesare cercetări de arhivă (la Karlowitz, Viena, etc.), pe baza cărora să se scrie o monografie despre el, atât de necesară „în timpurile de strâmtoare politică în care ne găsim astăzi”; lucrarea ar fi „nu numai un îndreptar pentru actualii noştri conducători politici, ci şi un reazem puternic pentru popor”. Este clar că, referindu-se la A. Şaguna, E. Brote îşi exprimă propriile vederi politice, este drept foarte apropiate de cele ale ilustrului înaintaş. Pentru amîndoi – spirite practice – contează doar rezultatul. O politică naţională, cu fraze frumoase şi acţiuni spectaculoase, dar fără efect, nu putea fi pe placul lor. Amândoi credeau că este preferabilă o încadrare în viaţa constituţională existentă, ca preţ al obţinerii unor concesii. Fireşte, nici unul, nici celălalt – patrioţi sinceri, chiar dacă uneori au greşti – nu urmăreau ca prin respectarea formelor legale să părăsească mişcarea naţională. Erau oameni potriviţi pentru timpuri normale; o revoluţie i-ar fi descumpănit.

E. Brote intră în legătură cu istoricul Ioan Lupaş, care pregătea un volum comemorativ cu ocazia centenarului Şaguna, şi care îi scrisese la 4/17 decembrie 1908 să îi trimită, până la începutul lunii februarie 1909, materialul de care dispune. (n.a. Arhiva B.N.R., ms.4200) E. Brote redactează un studiu, „Şaguna şi Curtea imperială”, care, în februarie 1909, este examinat de o comisie a Consistoriului mitropolitan din Sibiu; în cele din urmă este respins pe motiv că unele idei cuprinse aici ar putea duce la confiscarea cărţii sau la un proces de presă. În realitate, este de presupus că respingerea se leagă mai curând de neînţelegerile mai vechi dintre E. Brote şi consistoriu”.

«Neputând fi publicat în volum, studiul apare (fără a da naştere la vreun proces de presă) în mai multe numere din „Tribuna”. Este o lucrare interesantă, bine documentată, scrisă într-un stil clar.»

Studiul său a apărut în Tribuna (Arad), nr. 212-218 (1/14 octombrie – 7/20 octombrie 1909), din care reproducem selectiv: „Şaguna şi Curtea imperială (iulie 1846 pînă la Septembrie 1849) de Eugen Brote I. Misiunea lui Şaguna.

«În momentul când Şaguna s'a hotărât a primi misiunea în Transilvania, ţânta vieţii sale era fixată, şi drumul ce-şi propuse a merge, desemnat.  (...) Dar mai mult decât descoperirea ţântei sale cuprinde mărturisirea. Ochiul său sufletesc străbate întunecimea viitorului şi vede în drumul său amărăciunile, ce va trebui să îndure, vede ostenelile ce va trebui să pună, însă cu toate aceste nu se îndoieşte de biruinţă, dacă Dumnezeu îl va păzi. Această fermă credinţă în succes, ce o manifestă Şaguna dela început, este o dovadă că el în acel moment era pe deplin orientat şi asupra drumului, care era hotărât a-l umbla. Şaguna face impresia unui general, care după îndelungate pregătiri, şi dupăce şi-a marcat pe hartă toate poziţiunile de ocupat şi dupăce şi-a desemnat drumurile pe care îşi va dirigia armatele întră în războiu cu deplină încredere în victoria sa. (...) Nu-şi propunea Şaguna, să conducă poporul pe căi nouă şi neumblate, ci servitorul lui voia să se facă, întrând în curentul simţământului general al poporului. Politica sa, pe care va avea să o profeseze, nu putea fi decât dinastică, fiindcă şi poporul român tot dinastic simţea, şi fiindcă ea se potrivea mai bine cu firea şi posiţiunea sa. Şaguna era de mai înaitne convins, că lupta ce va fi silit să o poarte nu poate să reiese biruitoare, decât numai când poporul se va bucura de „scutul puternic al Împăratului”. Pe acest temeiu şi-a construit el toate planurile acţiunei sale, cu toate că î-şi da pe deplin seama de greutăţile şi piedecile ce va întâmpina în drumul său. Un popor de iobagi trăgea puţin în cumpăna unei monarhii mari ocârmuită de aristocraţia feudală. O biserică, îngăduită numai din graţia puternicilor, umilită şi săracă, ce autoritate şi greutate putea să dea ea păstorului ei înaintea Curţii imperiale catolice şi faţă cu celelalte biserici din patrie? Nu era şi locul de reşedinţă a episcopului român, situat la marginele extreme ale imperiului în mari depărtări de Curtea din Viena pentru cultivarea raporturilor cu această Curte? O călătorie dela Sibiu la Viena era pe acele vremuri fără căi ferate şi fără telegraf o întreprindere împreunată cu multe primejdii, osteneli şi cheltuieli şi recerea un timp de două şi mai multe săptămâni. Dar puternicii magnaţi unguri, dar circumspecţii burghezi saşi, dar chiar şi fraţii români, cari au părăsit biserica lor mumă, nu se vor pune şi ei curmeziş în drum, pentru ca „schismaticul” episcop dela Sibiu să nu poată străbate cu planurile sale îndrăzneţe până la Burgul din Viena? (...)»

Reproduceri selective din lucrarea Lucian Boia, Eugen Brote 1850-1912, Destinul frânt al unui luptător naţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

Remember: Eugen Brote (29 noi. 1850, Răşinari - 5 dec. 1912, Braşov) - agronom, publicist şi politician român. S-a născut într-o familie importantă, bunicul mamei sale fiind Sava Popovici Barcianu. A studiat economia şi agricultura (la Budapesta);  a fost unul din membrii fondatori ai “Telegrafului Român” dar şi al cotidianului “Tribuna”. După arestarea lui Slavici, devine conducătorul redacţiei, iar - din 1892 - acţionar unic (o perioadă). Slavici descria «această operaţie financiară: ”Dl. Eugen Brote, care cultiva moşioara ce o are lângă Sibiu şi avea una din cele mai frumoase lăptării în Ardeal, şi-a desfăcut gospodăria, şi-a dat moşioara în arendă şi a vândut întreaga prăsilă de vite, ca să poată licita alăturea cu dl. dr. A.Mocioni.»

A fondat Reuniunea Română de Agricultură (la Sibiu), iar în plan politic a fost ales vicepreşedinte al Partidului Naţional Român, semnând “Memorandul” şi făcând parte din delegaţia care a mers la Viena pentru a-l înmâna împăratului. A întemeiat “Foaia Poporului” (Sibiu-1893) şi prima bancă de credit funciar din România (1904). A publicat lucrarea “Chestiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, lucrare premiată de Academia Română.

Grupaj de reproduceri texte, realizat de Marius HALMAGHI