Mircea IVĂNESCU

Poveste despre aceleaşi-altele-nou-vechi şi ale noastre aceleaşi
O poveste despre acelaşi Mircea Ivănescu.
O aniversare cu ispită de poem cât o prietenie.
O ispită ce se întâmplă în fiecare an, cu monotonia cadenţei dintr-o poesie investită (sau inventată?) cu vorbire interioară.
O vorbire - spune Mircea Ivănescu - fără putinţă de scris - adică, toate versurile într-o poesie învăluită cu sinele cu adevărat fiinţă în ochiul lăuntric. Un gest şi tot o faptă cu lexicul acela nou-vechi respiră "fără uimire, fără cunoaştere, ca pe o umbră".
O umbră nu trebuie povestită.
O prietenie este cu supra-putinţă în vorbe.
"Acele vorbe pe care tu nu le mai ai - /dar le-ai avut chiar vreodată? - puterea, sau poate curajul,/să le rosteşti şi tu?" - spune Mircea Ivănescu.
O poesie nu trebuie povestită.
O poesie "trebuie să fie vorbire interioară, adică/tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi/respiraţia" - spune Mircea Ivănescu.
O nevorbire, deci. Cu vorbele mele.
O aniversare cu Mircea Ivănescu.
O ispită.
Andrei ILENI
.