logo
„Eu de fapt vroiam să fac sculptură”
Mihai POSADA
3789 vizualizari
„Eu de fapt vroiam să fac sculptură”
– Constantin Ilea, într-un dialog provocat de Mihai Posada –
La 23 noiembrie 2011, maestrul Ilea a împlinit 70 de ani, deschizând chiar în aceeaşi zi o retrospectivă de pictură, în sala de expoziţii a Primăriei din Sibiu. La vernisaj, în faţa numeroşilor admiratori ai artei şi artistului, a vorbit criticul de artă dr. Alexandru Lungu.
Am nimerit în atelierul din Piaţa Mare – Sibiu al pictorului Constantin Ilea, într-o zi de Cuptor (14 iulie), poate că maximul de temperatură al verii anului 2008, întâmpinat ca de la izvor, cu o bere „Bergenbier”. Aşadar, suntem în Europa. Şi cafea „Obersteituber”, intervine gazda, explicând imediat: – „Nu ştiu ce-i aia”.
Din binecuvântate pricini, convorbirea noastră a rămas, până azi, inedită. Prezentăm, în semn de omagiu, câteva fragmente din amplul dialog realizat atunci cu pictorul şi profesorul sibian Constantin Ilea.

Mihai  Posada: Întrebarea obişnuită ar fi – pentru o mică prezentare – despre locul de naştere, şcoala cu figura deosebită a vreunui profesor, apoi devenirea în meseria de pictor şi dascăl de pictură.
Constantin Ilea: Am apărut pe lume în 1941, 23 noiembrie, la Turda. Am avut o copilărie nemaipomenit de fericită, între ciment şi var. După şapte clase, părinţii au vrut să mă facă doctor. D’apoi, eu nu prea le aveam cu sângele: ştiam că dacă eşti doctor vezi numai sânge. De la Turda ne-am mutat la Cluj, c’a zis Tata că cresc copiii şi trebuie să facă şcoală – asta era în 1956 – şi m-a înscris la un liceu de cultură generală, în ideea că voi fi până la urmă doctor. Dar, între timp, am făcut o vizită unui unchi de-al meu care era pictor, eu fără să ştiu că era pictor. Îi ziceam „Profesorul”, în familie. Acolo am văzut prima dată pictură, în viaţa mea, la 14 ani. Când am văzut lucrări pe pereţi, am zis: –„Ei, asta aş vrea să fac şi eu! Dar cum?”. Şi discuţia dintre Tata şi Unchiu’: –„Măi băieţică, aşa-i zicea el lui Tata, dacă nu va intra la liceu, poate îl aducem aci, la şcoala noastră, că pân-acuma era şcoală de meserii şi s-a făcut liceu, şcoală medie, ş-apoi vedem...”. Mă întreabă: –„Ştii să desenezi?”. Zic : –„Ştiu. Am avut note de 9 şi de 10 la desen”. D’apoi, ce făceam atunci, cruciuliţe şi alte chestii, că făceam desen cu profesorul de sport [râde]. Cu el făceam şi muzică: sport, muzică, dexterităţi – toate le făceam cu profesorul respectiv. Şi mi-a încolţit ideea că dacă reuşesc la liceul teoretic, nu pot să mă mai duc dincolo, cum zicea Unchiu’. Ce să fac? M-am dus la examen, că eram conştiincios de felul meu, am trecut de română, am trecut de matematică, nu ştiam cum să fac, pentru că eram bunicel la învăţătură, peste medie şi’mi era ruşine să nu scriu. Şi am găsit soluţia: să nu mă prezint în final. Aşa am făcut. Sigur, a fost chemată Mama, să ia actele, s-a închis toată problema. Frate’meu mai mic, când a auzit, imediat, s-a dus să-l informeze pe Tata, la serviciu. Şi-mi spune: – „Băi, a zis Tata să nu te prindă acasă, că te omoară” [râde]. Bine, Tata nu ştia ce intenţionam eu. Drept pentru care, mi-am luat ceva în buzunare şi am plecat la Turda, pe jos, că bani n’aveam – să nu mă prindă Tata, să mă bată. O singură dată m-a bătut, dar atât de rău, încât n-aş mai fi vrut să mă bată...
M. P.: V-aţi luat lumea’n cap?
C. I.: Să nu mă bată Tata. La Turda, prima noapte am dormit în podul casei unde am locuit, că se intra pe afară. A doua zi, seara, podul era închis. Am dormit într-un coteţ de păsări sau de porci, dar era unul nou făcut. A treia zi am dormit la un coleg. De 23 August am fost la demonstraţie cu echipa sportivă şi când ne-am întors la stadion, mă aştepta Frate’meu: –„Hai acasă, că m-a trimis Tata după tine!”. –„Nu viu, că mă bate”. –„Nu te bate, că a picat de pe scară, şi-a scrântit un picior şi stă în pat”. Era zidar, Tata. În sfârşit, ne-am dus la examen, la şcoala din Cluj, care se transforma din şcoală de arte şi meserii, în liceu de arte. Dar înainte, Unchiu’meu m-a chemat, să vadă ce ştiu la desen. Îmi dă o planşetă de 50 pe 70 de centimetri, cu foaie pe ea, cum nu mai văzusem până atunci, şi zice: –„Măi, ce să-ţi dau eu ţie să desenezi? Desenează tu găleata asta!”. O găleată simplă. A plecat, aproape o oră. Eu am desenat o găleată nemaipomenită. Şi când revine, se porneşte pe-un râs, de se ţinea cu mâinile de burtă. Am crezut că intru-n pământ. Am desenat eu găleata, dar mică, de doi-trei centimetri, într-un colţ, pe foaie [râdem amândoi, cu poftă]. În colţul din dreapta, sus.
M. P.: Cu modestie?
C. I.: Totală. Şi a început să-mi explice să desenez pe toată foaia, că de-aia am foaia, m-a învăţat să măsor, şi până la urmă am desenat găleata pe toată coala. Nenorocirea mare a fost la valoraţie, la umbră şi lumină. Nu aveam mâna făcută, nu ştiam, dar, mă rog... –„Vii, mâine, la examen!”. La examen, m-am chinuit cu o vază tip amforă. Acum, ştiam să desenez, dar nu-mi ieşea simetrică. Dacă n-am şters, până aproape să rup foaia. Până la urmă, a ieşit ceva. A doua zi, era compoziţia. Nu ştiam ce-i aia compoziţie, habar n-aveam. Vine directorul Moţu, sculptor şi zice: –„Ce să vă dau eu vouă? De Ion Creangă aţi auzit?”. Normal, a auzit toată lumea. –„Da’de bădiţa Vasile aţi auzit voi, cum l-a prins cu arcanul, să-l ducă la oaste, mă?”. Unii da, alţii nu prea. –„Na, asta trebuie să faceţi!”. Ş-apoi, am desenat acolo, am făcut în centru doi poliţişti, cum îl ţineau pe unul, să-l lege, să-l ducă. Şi-n rest, un şantier, că se lucra la stradă. Cum l-a prins: l-au luat de la lucru, că lucra la drum. La drum m-am priceput: oameni cu roabe, cu lopeţi, că asta ştiam de la taică-meu, că de multe ori m-a dus la lucru pe şantier şi ştiam. Numai că am făcut toate figurile cam mititele, dar compoziţia, plină foaia, avea multe personaje. M-a trimis Tata să-ntreb pe Unchiu’ce-am făcut. Eu ştiam că am trecut, că mă văzusem pe o fişă acolo, şi zic: –„Trebuie să mă duc la oral!”. N-am dat limba română, asta am dat numai la facultate. S-a dat numai istorie. Şi am trecut. A fost bine, am tras un pic cam tare, că erau unii mai talentaţi decât mine, eu trebuia să vin din urmă. Până la urmă am răzbit cu bine.
M. P.: Au fost, în viaţa şcolărească, şi momente de disperare, de pierdere a încrederii?
C. I.: Au fost, sigur că au fost, pentru că eram ambiţios şi nu răzbeam. Mă grăbeam, şi nu reuşeam să ajung la nivelul dorit, pe care-l vedeam la alţii, mai buni decât mine.
M. P.: Era ca un handicap de trecut?
C. I: Eu nu auzisem până atunci de pictură şi vroiam să fac ce vroiam. Până la urmă, a fost bine, am luat şi premiul de specialitate. Cu premiul trei am terminat liceul, numai că am picat la Bac’: decepţie puternică în dragoste, care m-a dărâmat total. Aşa că am picat, cu ăia mai slăbuţi din clasă, dar până la urmă, am luat Bac’ul în toamnă şi am şi intrat din prima la facultate. Culmea, am intrat la facultate cu desen şi cu acuarelă, că eu nu aveam culori de ulei. Numai acuarelă, că nu aveam bani, eram sărac. Tehnica era la dispoziţia candidatului, numai că şi acolo m-am simţit un pic handicapat de alţii pe care-i vedeam cu truse, cu chestii...
M. P.: Cum a fost studenţia la Cluj?
C. I: Era o şcoală bună şi făcea treabă bună, cu, mă rog, umanism-socialismul de rigoare, dar meserie se făcea. Pe parcursul facultăţii i-am avut pe: Kadar, Fulger, Harşia, Abody – patru profesori am avut, de la fiecare am învăţat câte ceva. Primul an, l-am avut la desen pe Tibor Kadar, bun profesor, care în vara dintre anul I şi II s-a spânzurat, s-a sinucis, a avut ceva probleme cu revoluţia din Ungaria, nu ştiu amănunte. Şi Moţu, la fel, directorul liceului, a fost închis, iar după aia... Moţu, mai târziu, cred că în închisoare, nu ştiu amănunte. Dar, de la Kadar am învăţat desen.
M. P.: Era secţie de pictură?
C. I.: Nu, în primul an, făceam toţi: 33 am fost, toţi făceam, primul an, la un loc, de toate: pictură, sculptură etc. Din anul doi se făceau opţiuni, se alegeau secţiile, timp era destul, încă cinci ani. Cu Kadar am vut un moment interesant, la un moment dat, la corectură. Făcusem, după părerea mea, un portret excepţional. Un desen după model. Vine la corectură. Trece pe lângă mine, face corectura la toată lumea. Eram 12 în atelier, că nu încăpeam toţi în acelaşi loc şi eram împărţiţi pe ateliere. Eu am zis că m-a lăsat la urmă, pentru că desenul meu e mai bun. După ce i-a terminat pe toţi, vine la mine şi zice: –„Auzi, ţie îţi place grişul cu lapte?”. Zic: –„Nu, dom’profesor, nu-mi place nici laptele, nici grişul”. –„Atunci, de ce-l faci? Ce-ai făcut aicea e un griş cu lapte”. Şi a plecat. Am fost descumpănit, am rupt foaia, am aruncat-o la gunoi. Apoi, mi-a zis că trebuie să termin desenul. Am luat altă coală. Era bine la institut [Institutul de arte plastice Ion Andreescu din Cluj], pentru că ni se dădeau materiale, ni se dădeau hârtie, culori, pensule, tot – a fost o treabă nemaipomenită.
M. P.: Şi nici studenţi nu erau puţini?
C. I: De regulă, eram cam 30 pe an, pe vremea aia. Acesta a fost un moment de corectură foarte puternic şi foarte important. Era priceput la oameni, Kadar, ştia unde să te atace. A făcut un pic de băşcălie şi asta a fost corectura care mi-a prins bine.
M. P.: Şi pe urmă, a ieşit un desen cum trebuie?
C. I.: Pe urmă, a ieşit bine. Şi zice: –„Na, vezi, aşa mai merge”. Ce se întâmplase? Eu lucrasem în cărbune şi lucrasem foarte uşor, fără să întind culoarea pe foaie, cu degetul. Şi suprafaţa a rămas poroasă, fiindcă hârtia era granulată şi dădea impresia de griş cu lapte. M-am prins după ce m-am măcinat eu un timp: era frumos, dar de suprafaţă. Griş cu lapte.
La sfârşitul anului s-a făcut o şedinţă mare de U.T.C. [Uniunea Tineretului Comunist, organizaţia naţională oficială pentru tineret]. Nu eram singurul inculpat în probleme de nerespectarea realismului socialist.
M. P.: Studentul îşi luase o independenţă prea mare?
C. I.: La şedinţa aia am fost discutaţi: Ştefan Berthalan, care era în anul cinci sau şase, Ciato Victor, Florin Maxa şi eu. Am fost discutaţi şi am primit, pe ideea că nu respectăm tematica şi nu respectăm umanismul socialist, vot de blam cu avertisment.
M. P.: Era cam „putredă” imaginaţia tinerilor nerespectuoşi, în opinia utecistă?
C. I.: Da, da, da. Drept că, pentru chestia asta am pierdut şi bursa.
M. P.: Asta nu v-a dat un sentiment tineresc de haiducie?
C. I.: Dădea, sigur că dădea, dar asta te costă. E drept că, după aceea, m-am cuminţit şi mi-am văzut de treabă.
După ce am venit la Sibiu, tot năzdrăvan am rămas, pentru că aşa mă ştiau sibienii la început, de tânăr. Apoi, m-am cuminţit, încet-încet, când am văzut că dacă faci treabă de asta, aşa cum se zice că trebuie făcut, mai iei şi un ban, că se face contract.
M. P.: Iar munca de artist nu este nici ea tocmai bine plătită...
C. I.: Mda, după absolvire, repartizare la Sibiu.
M. P.: Căsătorie, învăţământ. Aţi fost profesorul meu de desen, în liceu.
C. I.: În învăţământ, prima fază. Am stat patru ani în învăţământ, am văzut că salariul e cam mititel, m-am transferat în Cooperaţie. Salariul era mai mare, dar n-a ţinut mult, vreo doi ani, că după aceea s-au egalizat toate treburile, dar am rămas în Cooperaţie, 18 ani: creaţie, am fost şi şef de producţie, vreo doi ani, la Cooperativa Arta Sibiului, după aceea inspector de învăţământ, la U.J.C.M. [Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti].
Era un lucru namaipomenit; exista o comisie judeţeană care nu lăsa să treacă orice. Era o producţie, nici vorbă de kitsch! Acuma-i altă rânduială, adică acum nu-i nicio rânduială! Ce iese iese, ce se vinde se vinde, piaţa... Nu mai sunt comisiile astea: e bine, dar nu chiar. Prost înţeleasă, libertatea asta, ca şi democraţia. Democraţia nu înseamnă să faci ce vrei!
M. P.: O prostie prin care ne luăm singuri aerul. Dar, hai să ne întoarcem la lucrurile frumoase –suntem, totuşi, în atelierul unui artist!
C. I.: Ce-am uitat să spun: eu de fapt vroiam să fac sculptură. În anul al doilea, doi, buni prieteni de-ai mei, au zis: –„Hai, măi, cu noi, la pictură, lasă sculptura, că e mai greu, tu nu eşti prea solid, să ridici, hai  la pictură!”. M-am dus la pictură. Ca după un an, unul din ei să se transfere la grafică [râdem]! Era vorba de Tavi Cosma şi de Gert Fabritius care nu le avea cu culoarea şi şi-a dat seama ceva mai târziu un pic, dar acuma face grafică foarte bună în Germania şi e bine văzut, artist de succes. 
M. P.: Era sibian, Fabritius?
C. I: Fabritius era din Sebeş, dar a locuit în Sibiu.
La un moment dat, eram prin anul cinci, lucram la o compoziţie, şi părerea mea era că lucrarea e bună şi nemaipomenită, şi Abody vine la corectură şi zice: –„Îţi place?”. Zic: –„Da”. Eu eram destul de modest, dar îmi plăcea ce am făcut. Zice: –„Bine, dacă-ţi place, dar ştii cum e lucrarea ta? E ca o cutie de conservă în care pui două chetre şi le durui aşa... Foarte zgomotoasă, dar nu e ce trebuie. Numai sună”. Eu asta am înţeles: că lucrarea nu are profunzime.
Deci, am avut două corecturi care m-au marcat foarte puternic: şi aia cu „griş cu lapte”, şi asta cu „cutia de conservă”. Probabil că asta îmi trebuia mie, de la profesori. I-am avut aşa: în anii cinci-şase pe Abody Nagy Bella, în trei-patru pe Teodor Harşia, în doi pe Radu Fulger, în anul unu pe Tibor Kadar. Deci, e bine să ai şi mai mulţi profesori, că de la fiecare înveţi câte ceva: de la Kadar am învăţat desen, de la Harşia am învăţat culoare, el era un colorist bun, iar compoziţie am învăţat de la Abody.
Asta a fost, am terminat cu Institutul, am venit la Sibiu, am ajuns la Cooperaţie, cu care am terminat în ’89, am venit director la Oficiul teritorial al U. A. P., până în ’93 şi apoi iar am venit în învăţământ, la Liceul de Artă. Aici m-am simţit bine şi am avut câţiva elevi buni. Şi asta e o satisfacţie, chiar foarte mare, la un moment dat.
M. P.: Ştiu că şi în familie aveţi elevi, pe unul din copii, din urmaşii-elevi.
C. I.: Păi. Urmaşii sunt cam bătrâni, deja [râde cu emoţie].
Trebuie să specific: am avut, am o căsnicie nemaipomenită.
M. P.: Asta este, pentru un artist, o şansă?
C. I.: Mare şansă! O soţie înţelegătoare peste limite, la un moment dat, cu toată sinceritatea şi, din treaba asta au ieşit şi doi băieţi, Radu şi Rareş. Nicio clipă, nici eu şi nici nevasta mea nu ne-am gândit să-i îndrumăm către domeniul artistic, văzând cum ne merge treaba, mai ales mie. Ăl mare, care acuma este director de imagine la TV Cluj, a terminat Liceul Electrotehnic din Bucureşti, a profesat vreo doi ani ca depanator aparate Radio-TV, s-a căsătorit şi a zis, până la urmă, că vrea să facă totuşi Academia de Artă, pentru că în acel an, în ’95 sau cu un an înainte, se înfiinţase la Cluj secţia de foto-video-procesare imagine şi asta îl interesa. Până la urmă e bine, şi-a văzut fiecare de treabă cât au putut – sunt  [în U.A.P.] membri de onoare amândoi băieţii – de-acu’ncolo, treaba lor!
M. P.: Artistul Constantin Ilea a avut ceva deosebit în anul cultural 2007, adică a reprezentat ceva special legat de Capitata Culturală Europeană care a fost atunci Sibiu, împreună cu Luxemburg?
C. I.: Eu sunt satisfăcut pentru „anul cultural” [2007], pentru că am făcut o lucrare pe care am donat-o Primăriei, reprezentând Piaţa Mare, cu fântână arteziană şi porumbei. Un metru şaizeci pe unu patruzeci. Asta a fost treaba mea pentru anul cultural. Am făcut şi eu ceva pentru anul cultural 2007. M-au întrebat unii de ce am dat-o, ce am luat: –„N-am luat nimic, am donat-o”. Aşa am donat şi la Muzeul Brukenthal o lucrare. Prin ’73-’74, a fost o donaţie, prima mea lucrare cu care am participat la un Salon republican. Aşa m-am gândit eu, pentru Brukenthal.
M. P.: Aşa este şi cu scriitorii: până să-ţi cumpere cineva cărţile, până să vină la editură comanda de la biblioteci, dacă te duci şi donezi tu două, trei, cinci exemplare, e bine primit. Stă cartea acolo.
C. I.: Te mai vede, te mai citeşte cineva...




comentarii
1 comentarii

LA MULTI ANI MAESTRE! MULTA PUTERE DE MUNCA, INSPIRATIE SI SANATATE.
ION CONSTANTINESCU.
27.11.2011 21:37
Din aceeasi categorie
sevis

Garanta

TDC

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia