Tribuna
EMINESCU şi GOETHE În căutarea fericirii...
EMINESCU şi GOETHE În căutarea fericirii...

În cabinetul directorului Bibliotecii „ASTRA” atârnă pe perete un minunat portret din tinereţe al lui Eminescu. Inspiră putere, frumuseţe, încredere vizionară în, se pare, numai el ştia ce. Ne întâlnim peste câteva zile cu ziua sa de naştere, prilej de neţărmurită pioşenie, de retrăire pe putinţele noastre a miraculosului freamăt poetic ce a cuprins cu genială străfulgerare plaiurile şi sufletele româneşti. La ceas aniversar, mă aplec asupra uneia dintre întrebările ce le-a lăsat în urmă: acest OM s-o fi apropiat de limanurile fericirii?

Am citit pe ici pe acolo, păreri concluzive: nu. Deşi fire elegant-vulcanică, debordând energie fizică şi dincolo de măsură spirituală, adjudecându-şi din fragedă tinereţe inepuizabilele resorturi izvorâte din puternicia naturii, din cunoaşterea sufletului omenesc în devenire istorică sau în frământările lui contemporane, deşi a cunoscut iubirea, dar şi deznădejdea peste închipuire, întrebării nu-i este lesnicios răspunsul pentru simplul motiv că se raportează la geniu, la absolutul ce depăşeşte sfera de percepţie a omului de rând, unde domnesc alte imbolduri, alte motivaţii. Trebuie că geniul este silit să facă faţă propriilor provocări lăuntrice, irezistibile, care-l proiectează pe orbită siderală dimpreună cu bagajul saturat al cunoaşterii omeneşti, dar care nu-i mai este sieşi îndestulător. Eminescu a ieşit din matcă nu numai datorită poeziei ci, şi necesităţii imperative de a-şi cerne genialitatea poetică pe fundalul cunoaşterii. Aşa se face că, deşi n-a ajuns un titrat, a stăpânit ca nimeni altul, datorită firii fără astâmpăr iscoditoare, tainele vremii sale. Acestui rost lăuntric i-a răspuns cuprinderea cu propriile simţuri şi trăiri a tuturor plaiurilor româneşti, a emoţiei şi glasului românesc. Acestui rost i-a dedicat câţiva ani de studiu şi cercetare la Viena şi Berlin unde şi-a apropiat cele mai avansate cunoştinţe la zi în domenii de fond menite a împlini o personalitate.

Odată ajuns la limita cugetării, focul lăuntric l-a smuls dintre rânduri, l-a proiectat în zona genialităţii, forţamente a singurătăţii, urmând astfel inexorabil soarta atâtor altor spirite. Într-o lume a valorilor supreme, dar departe, mult prea departe de rădăcini, de chemarea aluatului care l-a zămislit. De unde dorinţa de reîntoarcere, în căutarea unui dram de linişte, de împăcare, de fericire. Acestui rost şi-a dedicat sieşi şi prin sine tuturor, metaforicul Luceafăr, chintesenţă a tot ceea ce a putut scoate la iveală poezisul românesc, alături şi pe măsură cu tot ceea ce a dat omenirea în sfera emoţiei poetice. Nu reuşeşte de unul singur. Prea s-a «rupt» de matcă. Prea s-a încorsetat în mrejele celeste. Nu este scăpare decât recurgând la înţelegerea Demiurgului, care-l dojeneşte pentru că nu acceptă nemurirea deja dobândită, ca formă supremă a fericirii. Iată marea dilemă căreia i se cere să-i facă faţă. Om sau geniu nemuritor în lumea singurătăţii?! I-a găsit Eminescu răspuns? Da şi nu! Da, pentru că trăindu-şi genialitatea, a rămas conştient de nemurirea ei, detaşat de mărginirea «cercului strâmt». Este un adevăr incontestabil: lutul atâtor genii s-a topit, dar genialitatea lor a rămas, pulsează peste vremuri şi va încălzi sufletele omeneşti atâta vreme cât acestea îşi vor dovedi capacitatea asimilării ei. «Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt, nemuritor... ». Nu, vor zice antiopinenţii, pentru că genialitatea l-a smuls din valurile căldurii şi solidarităţii umane, hărăzindu-i zona celestă, dar «rece» a singurătăţii. Dacă-i raportăm propria mărturisire la ultimii ani de creaţie conştientă, timp în care se «naşte» Luceafărul, se poate accepta că, la vârsta deplinei maturităţi, de la care pornesc îndeobşte marile izbânzi creatoare, poetul şi-a văzut împlinită menirea, astfel că, a primit cu detaşare atât distanţarea de lumea fremătândă a mediocrităţii, cât şi perspectiva cenuşie a unui sfârşit dramatic. Este sigur însă că, fericirea, atât cât l-o fi încercat, a cantonat-o în seva genialităţii sale creatoare care l-a propulsat, împreună cu ea, spre sferele inefabile ale credinţei şi creaţiei spirituale omeneşti.

***

Meditând pe marginea subiectului propus, gândul te duce spre un alt titan al spiritualităţii, iscoditor şi el în căutarea fericirii, cu „uneltele” asemănătoare ale cugetului poetic: Goethe. S-a făcut de atâtea ori comparaţie între Faust şi Luceafărul, cele două titanice poeme. Cu un secol mai devreme, Goethe îşi trimite mesagerul prin lume în căutarea fericirii, în condiţiile şi viziunea vremii sale. Pactul cu Mefisto se încheie cu bună ştiinţă Demiurgului, lăsându-i lui Faust deplina libertate, dar şi responsabilitatea în a-şi pune chezăşie sufletul la alegerea între bine şi rău. Era transpunerea în vână vizionar-poetică a câştigurilor cugetării filozofiei vremii, a celei kantiene cu deosebire, al conceptului liberului arbitru, rod al prefacerilor epocale în gândirea secolelor XVII şi XVIII, reprezentate de curentul iluminist în Franţa şi de corespondentul său Sturm und Drang, în Germania. Mefisto n-a realizat că, pentru un om, epuizând limitele cunoaşterii, fericirea nu poate fi găsită în manifestări frivole, saturate de plăceri lumeşti trecătoare, astfel că ispita lui devine perdantă în clipa în care, întorşi fără vreun câştig din periplu, Faust însuşi sesizează miracolul: libertatea, creaţia, roade ale efortului omenesc. Prin muncă, hărnicie şi solidaritate, poporul smulge mlaştinii oceanice fâşia de pământ pe care îşi va întemeia viaţa în libertate. «Acestui rost îi sunt cu totul închinat, Mijeşte încheierea-nalt-a-nţelepciunii: Îşi merită viaţa, libertatea-acela numai, Ce zilnic şi le cucereşte ne-ncetat.»... «Aş vrea să văd asemenea devălmăşie, Să locuiesc cu liberul popor pe libera câmpie, Acelei clipe aş putea să-i spun, întâia oară: Rămâi! Că eşti atâta de frumoasă! ... Şi presimţind o fericire, ce înaltă se-nfiripă, Eu gust acum suprema clipă.» (Traducere Lucian Blaga). După care, se înalţă la ceruri, adastă în aceleaşi sfere celeste ca şi Hiperyon, împăcat cu sine şi cu nemurirea, expresie a aceleiaşi miraculoase genialităţi. Căutările şi mijloacele sunt diferite, dar cei doi titani ai poeziei sfârşesc în a-şi da mâna în conştiinţa că, genialitatea spiritului omenesc ne poate apropia, deopotrivă pe ei şi pe noi, de limanurile împăcării cu noi înşine, de limanurile fericirii.

În preajma aniversării venirii pe lume a unui miraculos fenomen, a mândrului nostru Eminescu, vom încerca, la relecturarea uimitoarei lui creaţii, scăldată în nimb poetic înveşmântat în ritm şi melodie, apropierea fremătând-emoţională de valorile supreme ale creaţiei spirituale omeneşti.

Gavril DEJEU






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

casino

CibinFEST

Profesional PN

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia