Tribuna
Dosarele patrimoniului (XXXII): simt acut nevoia de trecut - „putem cunoaşte totul” sau ... - Mens sana in corpore sano - nu moare soarele în fiecare seară? - Aurea mediocritas
Marius HALMAGHI
1597 vizualizari
Dosarele patrimoniului (XXXII): simt acut nevoia de trecut - „putem cunoaşte totul” sau ... - Mens sana in corpore sano - nu moare soarele în fiecare seară? - Aurea mediocritas

Pierre Carnac (pseudonimul scriitorului român D. Todericiu) scria în lucrarea „Atlantida, autopsia unui mit”: «Apartenenţa spirituală şi materială la Occident era atât de puternică în tradiţia egipteană încît cu prilejul funeraliilor, prietenii mortului urmau procesiunea strigînd: „Spre vest, spre vest!” A merge spre vest ... A merge spre Paradis şi, de asemenea, în tradiţiile morţii, a reintegra o lume pierdută. În nota autorului: „O foarte veche tradiţie leagă moartea de vest şi, prin traducere geografică teritorială şi corporală, la stînga (în schemele celor patru orizonturi ale pămîntului plat, vestul se află în stînga). Astfel, chiar în zilele noastre, a merge spre apus (nu moare soarele în fiecare seară?) înseamnă a muri, pentru civilizaţiile mediteraneene şi nordice ale Europei. Nu spunem despre cei decedaţi că „au tras-o pe stînga?”».

Istoricul şi preşedintele Academiei Române Ioan Aurel Pop, explică - în lucrarea „Identitatea românească. Felul de a fi român de-a lungul timpului” (2016) - noţiunea de istorie şi sensurile sale: «De regulă, în viaţa cotidiană, se face o confuzie evidentă între istorie şi istoriografie, adică între realitatea (realităţile) din trecut şi reflectarea acestei realităţi prin scrieri. (...) Între trecutul „aşa cum a fost” şi trecutul aşa cum îl pot reconstitui istoricii este mereu o deosebire. Reflectarea trebuie să fie însă cât mai aproape de realitate, deşi se ştie că nu se suprapune niciodată exact peste această realitate. În general, nu putem cunoaşte istoria (realitatea trecută) decât prin istoriografie (discursul despre trecut), aşa imperfectă cum este ea. (...) Trecutul nu se poate reconstitui întocmai, fiindcă, în ciuda aparenţelor, istoria nu se repetă. Dacă vreau, în chimie, să descompun apa în componentele sale de bază, hidrogenul şi oxigenul, o fac fără prea mare efort, în laborator; iar dacă nu m-am lămurit o dată cu procesul respectiv, repet experienţa de câte ori doresc şi se întâmplă mereu acelaşi lucru. În istorie, nu am cum să-l refac aievea, de câte ori vreau şi în acelaşi fel, pe regele Decebal, nici să repet lupta de la Vaslui şi nici să tipăresc din nou, exact ca la 1688, Biblia de la Bucureşti. Cu toate acestea, oamenii şi comunităţile simt acut nevoia de trecut şi de reconstituire veridică a trecutului, dar, câteodată simt şi nevoia de mit, de legendă, de poveste. De multe ori, oamenii absolutizează cunoaşterea sau o relativizează complet, în genul: „Putem cunoaşte totul” sau „nu putem cunoaşte nimic” (Ştiu că nu ştiu nimic!). În acest caz, se impune nevoia de echilibru, remarcată încă de vechii romani. Ei au lansat dictonul „Aurea mediocritas” („Calea de mijloc este cea de aur”)».

În domeniul patrimoniului, un dosar prea puţin cercetat şi cunoscut îl reprezintă patrimoniul mobil, muzeele, arhivele şi bisericile fiind pline de piese ce aşteaptă – de secole – să fie cercetate şi, de multe ori, chiar inventariate. Iar în cadrul acestora, un capitol aparte îl reprezintă bunurile de bresle, care conţin stemele şi însemnele meşteşugăreşti. Există multe cercetări şi lucrări teoretice ce s-au înscris ca nişte contribuţii esenţiale la istoria tehnicii, a dezvoltării complexităţii uneltelor, toate completând cunoştinţele privind nivelul tehnic al perioadei sec. XIV – XIX, respectiv de la primele atestări ale breslelor până la dezintegrarea lor. În lucrarea „Steme şi însemne de breaslă din Transilvania” (Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu, 2008), autorul dr. Dorin-Ioan Rus preciza scopul scrierii: «să trateze unele aspecte ale simbolisticii de breaslă, mai puţin studiate ..., realizează ... o prezentare succintă a istoriei breslelor din Transilvania, necesară pentru cunoaşterea contextului apariţiei şi dezvoltării acestora, având în vedere diversitatea de opinii cu privire la apariţia acestora, în principal, dar şi de manifestări şi de forme pe care viaţa de breaslă a îmbrăcat-o în timp în diferite spaţii. Este necesară apoi tratarea bazei juridice a apariţiei stemelor. Întrucât acest aspect a fost de altfel destul de puţin tratat chiar şi în literatura de specialitate referitoare la heraldica oficială, s-a impus cerinţa prezentării contextului apariţiei stemelor în context european, precum şi a structurii lor. (...) Paralelismul dintre dezvoltarea sigiliilor de breaslă din Germania şi cel din Transilvania, de netrecut cu vederea ... trebuie căutat în primul rând pe urmele calfelor migratoare (...) care au străbătut oraşele germane din spaţiul renan şi austriac, plecând din centrele transilvănene. Peregrinările calfelor pot fi privite şi ca un aspect al dezvoltării relaţiilor economice generale dintre părţile central-europene şi cele răsăritene. Acest aspect al relaţiilor economice nu a fost încă cercetat. (...) Pentru aceasta trebuie studiată şi istoria breslelor din Germania, deoarece meşteşugarii germani au jucat un rol hotărâtor în naşterea breslelor din Transilvania». Autorul prezintă apariţia breslelor prin constatarea lui Georg Adolf Schuller: «peste naşterea breslelor din Transilvania domneşte întunericul secretului creaţiei” completând cu o descriere a contextului: «Din vechile lor ţări coloniştii au adus în noua lor patrie cunoştinţe profesionale şi unelte. Aici găsiră o largă piaţă de desfacere, „la fel ca şi în ţările vecine, Moldova şi Ţara Românească, unde numele de meşteşug abia dacă era cunoscut”». Aceste împrejurări au permis să favorizeze rapida dezvoltare a activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale.

Ştiţi care erau condiţiile pentru înscrierea unui candidat într-o breaslă, oriunde în Europa medievală: „să aibă înainte de toate o origine (naştere) cinstită, deci din părinţi asociaţi conjugal, care puteau fi consideraţi cinstiţi”.

Despre apariţia efectivă a meşteşugarilor ardeleni primele meţiuni apar «încă din secolul al XIII-lea: la 1291, întâlnim un dulgher (carpentarius) din Alba Iulia ... meşteşugarii din Rimetea, care prelucrau fierul extras (...) Încă înainte de anul 1376 ştirile documentare referitoare la existenţa meşteşugarilor sunt destul de numeroase, pentru meşteşugurile alimentare, cele în legătură cu încălţămintea şi îmbrăcămintea, cu locuinţa, referitoare la armurărit şi turnătorie, sau aurărit». Într-o notă de subsol aflăm care erau meşteşugurile alimentare: «În fiecare localitate trebuie să fi existat brutari care coceau pâine pentru comunitate. Astfel primii brutari sunt pomeniţi la Sibiu, la 1346 şi 1367 (...) la Sebeş, la 1352, la Sighişoara la 1369.

La fel de important era şi măcelăritul. Primii măcelari apar la 1345 la Sebeş, la 1361 cei din Bistriţa şi în 1370 măcelăria din Sibiu (...). Un morar şi un berar sunt atestaţi la Cluj la 1366. (...) În oraşele Transilvaniei, cei mai importanţi meşteşugari erau, în secolul al XIV-lea, măcelarii, brutarii, pielarii, ţesătorii, croitorii, fierarii, zidarii, sobarii, curelarii, aurarii şi dulgherii».

Poetul Decimus Iunius Iuvenalis (în engleză Juvenal) – care a trăit la finele primului şi începutul sec. al II (după Hristos), a fost autorul colecţiei de poezii „Satire”, reprezentând o critică a societăţii Romei. Juvenal a inspirat mulţi autori, fiind sursa multor maxime cunoscute. Astfel, el susţinea că oamenii în loc să se îngrijească de libertatea lor, sunt interesaţi numai de „pâine şi circuri” – „panem şi circenes”, altfel spus de alimente şi divertisment.

Tot Juvenal scria că oamenii ar trebui să se roage pentru o „minte sănătoasă într-un corp tare” – „mens sana in corpore sano” (Satire X), în loc să se zbată pentru bogăţie, putere, elocvenţă sau copii. (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

targul de cariere

classic junior festival

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia