Tribuna
Astra film
Dosarele patrimoniului (XXV): care e rostul rugăciunii? - cine scrie, citeşte de două ori - cum se dădeau locurile de Mitropolit? - fără scris, istoria şi civilizaţia n-ar exista aşa ...!
Marius HALMAGHI
1639 vizualizari
Dosarele patrimoniului (XXV): care e rostul rugăciunii? - cine scrie, citeşte de două ori -  cum se dădeau locurile de Mitropolit? - fără scris, istoria şi civilizaţia n-ar exista aşa ...!

O „călătorie” în Evul Mediu, ar trebui făcută de toţi tinerii zilelor noastre, aceştia putând descifra tainele începutului scrisului şi a primelor tipărituri în limba română. Când am ajuns să scriem şi care au fost primii „pionieri” în arta scrisului? Ştiaţi că cele mai vechi dovezi de scriere din Europa (poate chiar din lume), au fost descoperite în România, la Tărtăria-jud. Alba, tăbliţele descoperite fiind atestate – după un schelet, lângă care au fost găsite – la o vârstă estimată de 5500 ani î. Hr.?

În „Istoria Scrisului” (2009), Andrew Robinson susţinea că „fără scris, istoria şi civilizaţia n-ar exista aşa cum le ştim”, existând multe conexiuni între „sunet, simbol şi scris”!. Într-o incursiune în urmă cu şase veacuri, descoperim o populaţie care scria în limba română, „Istoria României în date”(1972) oferindu-ne câteva informaţii inedite. Cel mai vechi manuscris slavo-român păstrat (cu dată certă), datează din 1404-1405, „Tetraevanghelul lui Nicodim” fiind manuscrisul renumit şi pentru cea mai veche ferecătură din argint păstrată (probabil din Ţara Românească). Era epoca despre care Ion Dumitriu-Snagov scria, în „Ţările Române în secolul al XIV-lea, Codex Latinus Parisinus” (1979), că «Latina italo-valahă (a Romaniei Orientale), ca şi aceea franco-hispano-lusitană (a Romaniei Occidentale), în epoca medievală, a început să-şi adauge, de la un teritoriu la altul, elemente, adesea foarte importante, din logica gramaticală a popoarelor din ariile naţionale respective (faza premergătoare schimbării lexicului sau structurii gramaticale)». În manualul de ortografie chirilică „Despre scriere” al scriitorului sârb Contantin Kosteneţchi (1420) – numit şi „Filozoful” - este menţionată «cea mai veche ştire cunoscută despre existenţa scrisului în limba română». În 1424 este atestat cel mai vechi manuscris slavon datat, «Omiliile lui Grigorie de Nazianz» (din Moldova) consemnând activitatea lui Gavriil de la Neamţu, celebru copist de manuscrise slavone, alcătuitor de sbornice, caligraf şi miniaturist. La 1451, grămăticul Dragomir copia la Tîrgovişte o culegere de legi, la porumca domnului Vladislav al II-lea. În acelaşi an este semnalat că «umanistul italian Poggio Bracciolini în „Disceptationes conviviales menţionează latinitatea limbii române precum şi continuitatea elementului romanic în cuprinsul vechii Dacii din vremea împăratului Traian”. Ştiaţi că prima lucrare produsă în masă – Biblia lui Gutenberg (din 1455) – nu l-a îmbogăţit pe tipograful german? Ştiaţi că primul sistem de tipărire cu caractere mobile din lume a fost inventat cu mult înainte - de Bi Sheng - multe biblioteci chineze conţinând zeci de mii de cărţi, tipărite încă din sec. XII-XIII?

La finele anului 1462 este atestat cel mai vechi manuscris în limba germană care relatează povestea faptelor lui Vlad Ţepeş (lansată de Curtea de la Buda), textul manuscrisului fiind integrat în cronica austriacului Thomas Ebendorfer. În 1472 ieromonahul Ghervasie copia la Neamţ traducerea slavonă a „Syntagmei” (culegere de legi penale şi civile) a juristului bizantin Matei Vlastares. Un an mai târziu, miniaturistul Nicodim a terminat de scris şi de decorat vestitul „Tetraevanghel de la Humor”, în el aflându-se şi chipul lui Ştefan cel Mare (Muzeul M-rii Putna). În anii 1490-1491 tipograful cracovian Sweipold Fiol folosea manuscrisele româneşti în limba slavonă ca texte de bază pentru tipăriturile sale din acea vreme. În 1495, este atestat scrisul în limba română, fiind menţionată (în socotelile Sibiului) o sumă cheltuită pentru plata unui preot care alcătuise mai multe scrisori în limba română. În acelaşi an, umanistul Antonio Bonfini susţinea latinitatea limbii române şi continuitatea daco-romană, în lucrarea „Rerum Hungaricum decades” (tipărită în 1543, la Basel)». În 1502, în Moldova, monahul Filip copiază şi ornamentează un „Evangheliar”. În 1504, la 2 iulie moare domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, consemnarea ştirii împlinind „prima creaţie literară laică a culturii române: Letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”; lucrarea a fost copiată şi prelucrată în mănăstiri, în cronica moldo-germană, (din 1502), în cronica moldo-polonă şi în cronica moldo-rusă (însemnările de istorie moldovenească din „Voskresenskaia Letopis”).

Un vechi proverb latin susţinea că „Qui scribit, bis legit - Cine scrie, citeşte de două ori”, tipografii fiind primii care au înţeles binefacerile tiparului. Nicolae Iorga prezenta în „Istoria Românilor” (1908): «meşteşugul tipografiei, născocit după jumătatea veacului al XV-lea de un German şi introdus repede în ţările de cultură ale Apusului, ajunse în sfîrşit şi în Răsăritul slavon, de care ne ţineam noi în ceea ce priveşte cultura. O tipografie s-a întemeiat în Muntenegru (...) Mai tîrziu, Veneţia ajunse locul de tipar al cărţilor bisericeşti pentru toţi creştinii răsăriteni care întrebuinţau în biserică limba slavonă. Radu-cel-Mare ştiu să ispitească şi să aducă la sine pe meşterul de tipar din Muntenegru care era un simplu călugăr, Macarie.

Tipărirea atunci nu se făcea cu multe slove şi cu maşini puternice mişcate cu motor cu aburi, care se întrebuinţează în zilele noastre, meşterul de tipar avea atîtea slove cîte încăpeau într-un săculeţ şi nişte cadre de lemn în care se strîngeau foarte slab, aşa încît jucau în voie literele. O coală se tipărea încet, după cealaltă, şi astfel lucrarea unei cărţi putea să ţină luni întregi de zile. Radu acoperi de binefaceri pe Macarie, care ajunse apoi şi Mitropolit al Ţării-Româneşti, căci pe atunci locurile de episcop sau Mitropolit se dădeau unui cleric pentru viaţa sa sfîntă sau pentru merite deosebite în cărturărie. Astfel prin Macarie şi pentru Radu se tipăriră o sumă de lucrări slavoneşti, care se deosebesc, nu numai prin slova lor limpede, de tăietură veneţiană, dar şi prin frontispiciile împodobite, care sînt făcute întocmai după frontispiciile obişnuite în lucrările mănăstireşti ale călugărilor caligrafi din Moldova sau Muntenia şi le întrec uneori în frumuseţe, ...».

În 1508 apărea prima carte tipărită în Ţara Românească: „Liturghierulslavon fiind tipărit de călugărul Macarie, lucrarea urmând să îmbogăţească renumitele „biblioteci de obşte” ale mănăstirilor, cunoscute şi ca „vistieria cărţilor”. Dosarul patrimoniului manuscriselor şi cărţilor româneşti a fost prea puţin cercetat în ultimele decenii, puţine dintre acestea păstrându-se până în zilele noastre, deşi bibliotecarul era numit „păzitorul de cărţi”!

Târgoviştea-Braşovul-Sibiul au fost cetăţile naşterii culturii scrise româneşti, caligrafi-ilustratori iscusiţi asigurând caracterul unitar al artei tiparului românesc. În Sibiul anului 1544, apărea „Catehismul românesc” - prima carte tipărită în limba română, iar între 1551-1553 un „Evangheliar” cu text paralel slavon-român, primul text românesc tipărit şi păstrat până astăzi. Aici regăsim rugăciunea „Tatăl nostru”: «Tată nostru cine eşi în cer, svinţească-se Numele Teu, şă se vie înpărăţia Ta, şă se fie voia Ta, cum în cer aşa şă pre pomânt. Pita noastră saţioasă dă-ne astădzi şă ne iartă noo datoriele noastre cum iartăm şă noi datornicilor noştri. Şă nu ne du în ispită, însă izbăveaşte-ne de reu, că a ta iaste înpărăţia şă putere şă slava în vecie. Amin». Deseori afirmăm că erau vremuri ce-au aparţinut „Evului Mediu întunecat”; în era tehnologiei, tinerii au învăţat să circule, dar mai ştiu să scrie? Ei înţeleg care este rostul rugăciunii? (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Imbunatatirea accesului..SMIS 125263

Asigurarea SMIS 125264

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia