logo
Dosarele patrimoniului (XVIII): ce am făcut, cum am făcut, ce am omis să facem, deşi datori eram să facem? De ziua CULTURII NAŢIONALE, bilanţul vieţii publice culturale?
Marius HALMAGHI
406 vizualizari
Dosarele patrimoniului (XVIII): ce am făcut, cum am făcut, ce am omis să facem, deşi datori eram să facem? De ziua CULTURII NAŢIONALE, bilanţul vieţii publice culturale?

La finele anului 2018, revedeam gândurile transmise de editorialul Tribunei nr. 3 din 5/17 Ianuarie 1899, scrise la Băseşti, 11 ianuarie n.1899: «La finea anului 1898. La finea anului aveam fiecare o datorinţă de împlinit. Suntem datori în conştienţă a medita asupra evenimentelor, ce le-am petrecut: suntem datori a ne da seamă în gândul şi sufletul nostru de toate câte am făcut şi – de toate câte datori era să facem şi nu le-am făcut. Datori suntem cu un cuvânt a ne compune bilanţul activităţei şi resultatelor obţinute pe toate terenele vieţei noastre atît private cît şi publice: căci numai astfel vom fi în stare a trage învăţături folositoare din păţaniile de peste an şi numai aşa vom pute să ne îndreptăm într’adevăr activitatea în viitor.

Cât pentru bilanţul vieţei private mă mărginesc de astă-dată a recomanda tuturor fraţilor să şi’l compună cu toată rigoarea şi să şi-’l examineze conştienţios. Făcând aşa vor obţine o basă reală şi un îndreptar solid în activitatea lor viitoare spre a-şi ajunge resultatele dorite în afacerile lor private şi familiare. Cât pentru bilanţul vieţei publice politice, naţionale el este comun tuturor cari luăm parte la acest teren al vieţei, şi toţi trebuie să conlucrăm la compunerea lui. Fie-‘mi deci permis şi mie, carele de peste 30 de ani petrec cu luare aminte evenimentele politice naţionale care s’au perindat peste noi, ca să concurg şi eu cu datele necesare. Înainte de toate trebue să ne dăm seamă de împrejurările în care ne aflăm şi apoi să examinăm cu toată rigoarea situaţia cauzei noastre. Despre causa română fiind vorba, să ne examinăm pe noi înşine şi faptele noastre proprii: ce am făcut, cum am făcut, ce am omis să facem, deşi datori eram să facem? Căci în destul de lunga mea vieaţă eu am făcut experienţa, că cercaţi fiind noi de neajunsuri, necazuri şi nenorociri pricina acestora mai bine este a o căuta în primul rând în jurul nostru, în faptele noastre proprii. Şi dacă găsim – astfel purcezând, că măcar în parte noi suntem causa nefericirei ce ne-a ajuns atunci ca oameni chibzuiţi îndreptăm răul causat de noi înşine şi delăturăm pricina din care isvoreşte. Prin aceasta ajungem a ne da noi înşine ajutorul de lipsă. Şi bine să luăm aminte, că nu este în lume ajutor omenesc, ca şi acela care ţi-‘l dai însuţi. Să vedem, după aceste premise, cum este situaţia, în care se află causa naţională a poporului nostru. Eu cred, că constat adevărul când zic, că situaţia noastră politică este foarte gravă – dar’nu desperată. Puternicii zilei – cum a zis bătrânul Tisza – ne-au strivit la părete. Ne putem însă mângâia, că nu suntem singurii striviţi, ci s’au strivit şi pe sine înşişi, compatrioţii nostril maghiari». George Pop de Băseşti (1835 – 1919) este una din personalităţile politice pe nedrept uitate, de istoria românilor. Unul din liderii mişcării memorandiste, condamnat în procesul memorandiştilor din Cluj (1894), a fost preşedintele P.N.R. între anii 1905 – 1919, Iuliu Maniu preluând ştafeta politică de la acesta. Deşi neinvitat la Alba Iulia - la 1 decembrie 1918 - el a ajuns, surprinzând delegaţii prezenţi, fiind cazat într-o cameră neîncălzită şi contractând o pneumonie care l-a răpus două luni mai târziu. La Alba Iulia găsind pe cei 1228 de delegaţi cu drept de vot divizaţi, George Pop a fost omul providenţial al Marii Unirii; fiind ales preşedintele Marelui Sfat Naţional Român, a impus linia pe care o va urma întreaga Românie între 1918-2018! Ştiaţi că George Pop de Băseşti şi-a donat întreaga avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, pentru fondarea unei fundaţii “perpetuă şi neschimbată”, scopul acesteia fiind “promovarea culturii poporului românesc”? Câţi politicieni români cunoaşteţi, care au făcut astfel de donaţii?

Un reprezentant al simbolismului în literatura română și adept al “sămănătorismului”, Dimitrie Anghel apela la clopot ca element nelipsit în viaţa cotidiană a comunităţii, sunetul lui având multiple sensuri. Reproducem selectiv din “Domnu’Hube” (din volumul plănuit “Arca lui Noe”): «O legendă teutonă povesteşte de un rege că, urcându-se pe tronul părinţilor lui, a poruncit să-i aşeze un clopot de argint în înaltul unui turn, ca să poată, ori de câte ori ar încerca vreo mulţămire, s-o anunţe şi norodului său. Mută însă a rămas limba clopotului din înaltul turnului cît a trăit el, şi singura dată cînd regele a deşteptat din somn limba tăcutului clopot ca să-şi vestească norodul că e mulţumit a fost atunci cînd a murit. Domnu’Hube era şi el teuton, dar clopotul în viaţa lui a jucat cu totul un alt rol. El, în sunetul clopotului s-a deşteptat, în sunetul clopotului a mîncat şi în sunetul clopotului a adormit toată viaţa lui. Tăcerea şi liniştea pentru el au fost un cuvînt van, un nonsens aproape. Gălăgia infernală a celor patru clase de copii, peste care vigilenţa lui trebuia să se exercite, îi suna neîntrerupt în urechi ca murmurul mării în cuprinsul unei scoici. Amestecul de capete blonde şi brune, pe care îl vedea veşnic reînnoindu-se în faţa lui ca un norod de buruiene îndărătnice ce nu-i chip să le stîrpeşti, toate feţele aceste ce purtau stigmatul atîtor eredităţi şi a atîtor porniri ascunse ce mijau de-abia, aşteptînd imboldul care să le trezească, tot amestecul ciudat de fiinţe, de biete vlăstare fragede, venite pe lume cine ştie cum, odrasle ale ceasurilor de păcat ori ale clipelor de fericire, născuţi din melancolii ori din voluptăţi intense, hibride ale unor gîrbove senilităţi, cum puteau fi puse de acord vreodată în faţa binefăcătoarei linişti? Anii curgeau şi, ca un flux necontenit de valuri, nesimţit, generaţiile vechi împingeau pe cele noi, copacul vieţii tot alte foi schimba, şi numai domnu’Hube sta neclintit şi privea cu disperare la această hidră ce-şi reînnoia capetele necontenit. Să simţi eterna tinereţe care vine spre tine, veşnicul flux primăveratec ce-ţi dă asalt biruitor, pururea metamorfoză ce ţi se dezvăleşte sub ochi, şi să nu ţi-o poţi apropia ca să renaşti şi tu, poate fi ceva mai sfîşietor? (apărut în Flacăra, 22 oct. 1911).

În lucrarea „Către fiinţa spiritualităţii româneşti”, filozoful Mircea Vulcănescu prezenta succint succesiunea generaţiilor în istoria modernă a României: generaţia premergătorilor 1821-1848 (27 de ani), generaţia paşoptistă: 1848-1880 (32 de ani), generaţia junimistă: 1880-1907 (27 de ani); generaţia socială - după 1907 (a patra), generaţia de foc (generaţia a cincia - a discipolilor celor de la 1907) şi generaţia tânără (a celor care erau adolescenţi în primul război mondial). Generaţiei junimiste i-a aparţinut - în Ardeal - generaţia memorandiştilor, iniţiatoarea rezistenţei pasive împotriva politicii ungureşti. În primul rând, acestor generaţii le datorăm patrimoniul cultural - material şi imaterial – moştenit!

În acele vremuri, Slavici scria: «omul harnic mănâncă piatră, scoate caş din apa de baltă şi seceră fir de grâu unde au crescut cucute». Pe listele monumentelor istorice sibiene regăsim 170 de biserici de toate confesiunile. Le-am numărat căutând să descopăr undeva şi un inventar al patrimoniului mobil, din care să reiasă câte clopote mai bat pentru liniştea sufletească a generaţiilor contemporane. Românii știu că sărbătorim – anual, în ianuarie - pe primul mare umanist european de origine română și primul poet de limbă latină, sibianul Nicolaus Olahus (în 15 ianuarie 2018: 525 de ani de la naștere și 450 de la moarte!)? Pe când un bilanţ al vieţii publice culturale? (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

filarmonica

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
cascaval
Licitatie publica

accentmedia