logo
DEZILUZIILE NOASTRE

În pragul armistiţiului de după sfârşitul războiului mondial din 1944, survenise imperioasa cerinţă ca noi cei aflaţi la hotare, între Prut şi Nistru, să fim dăruiţi puterii de la răsărit. Era birul. Noi şi pământul nostru ce completa multele datorii impuse de vrăjmaşi drept despăgubiri de război.
Atunci, la repezeală, o parte din locuitorii ţinuturilor proaspăt înrobite îşi strânseseră grabnic în câte-o bocceluţă ceea ce se afla la îndemână şi cu copiii în braţe porniră la întâmplare, în bejenie fără nici un ţel. Undeva la fraţi şi la sânul mamei lor. Pentru a nu rămâne sub ocupaţie străină şi pentru că-şi iubeau obârşia, sacrificaseră totul: pământ, rubedenii, avere. Mai târziu, cu durere se întrebau – „oare a meritat?!”. Oricum, în acele clipe nu era vreme de strâns şi luat cu ei agoniseala mai multor generaţii aşa încât au plecat aproape goi, dar cu dorinţa arzătoare de a rămâne între ai lor. Numai cei care au trăit acele clipe pot înţelege. Să porneşti la întâmplare cu toată familia cocoţată pe saci şi baloţi, în vagoane descoperite cu ninsoarea căzând din belşug pe ei şi cu groaza că, în orice clipă, o bombă poate spulbera întreg trenul! Pe drumul de două săptămâni până la Bucureşti! Ştie cineva azi, mai ales cei oarecum mai tineri ce este groaza şi foamea? Ştie cineva cum s-au umplut toţi de păduchi? Şi începuse epidemia de tifos exantematic. Categoric nu mulţi înţeleg şi mai ales nu cred. „Picaţi” pur şi simplu în câte-o localitate românească necunoscută, cu toţii se simţeau năuciţi. Alte obiceiuri, alt grai. Să cerşeşti un spaţiu în care să-ţi culci copiii mici, unii abia de câteva luni? Să fii privit ca un intrus nedorit care venise să le strice rânduielile? Să fii hulit ca şi când tu şi ai tăi aţi declanşat toată nebunia? Să fii ignorat şi lipsit de credibilitate?! Mulţi localnici spuneau „Nu credem că aţi avut de toate acolo la voi. Şi dacă aţi avut, de ce nu vă duceţi înapoi?” Nu înţelegeau şi nu doreau să ştie ce se întâmpla în realitate. Cum spre exemplu, în Transilvania, atunci când lucrurile intraseră în normal, după răpirea vremelnică a acestui teritoriu, aici era linişte. Zvonurile rămâneau zvonuri. Oamenii îşi vedeau de ale lor refuzând a crede că undeva se moare sau că ţara era ciuntită. Refuzau să asculte, să creadă. Îşi lucrau ogoarele şi trăiau după tipicul împământenit. Până într-o zi când un vânt puturos începu a bântui. Atunci doar ridicarea în masă a saşilor le-a atras atenţia. Făceau faţă datorită caracterelor lor puternice, greu de clintit. Oricum, chiar dacă se instalară anumite măsuri oprimatoare, rămăseseră cei mai mulţi în casele lor şi având tabieturile aceleaşi din totdeauna. Zilele, lunile se furişau aducând schimbări prea puţin sesizate.
Copiii refugiaţilor erau alungaţi de cetele de copii ale localnicilor, ba chiar erau loviţi cu pietre. Se striga: „ţiganilor”.
Şi ca năduful să fie şi mai mare, bărbaţii basarabeni refugiaţi au fost smulşi de lângă familii şi concentraţi. De ce tocmai ei? De ce localnicii mai toţi rămăseseră să-şi vadă de gospodării? Astfel, mamele rămase cu 3-4 copii mici erau nevoite să muncească cu ziua pentru a se întreţine. La treierat, la munca câmpului. Copiii rămâneau de izbelişte. Când bărbaţii se deconcentrară, începuse prigoana pentru obligarea... ! ... repatrierii. Unde? În RSS Moldovenească? Dar erau români, aveau şi certificate de cetăţenie română. Cum aşadar? Deveniseră apatrizi? Nici basarabeni, nici români. Poate, în devenire, ruşi!? Astfel, bieţii oameni se ascundeau prin poduri, prin coteţele animalelor pentru a scăpa de... repatriere în ţara devenită străină. Totodată, fiind „venetici”, erau ocoliţi sau priviţi cu mare rezervă, dacă nu chiar cu răutate. Mai târziu îi etichetaseră cu sarcasm „BB-işti” (Basarabia, Bucovina).
Dacă familia mea găzduită într-o hurubă-anexă a unei case, datorită şicanelor,  ajunsese să intre şi să iasă în stradă pe fereastră, poate fi numit gest uman? Cui îi pasă? Prea puţine mâini i s-au întins. Şi acestea cu multă neîncredere şi rezervă. Statul nu i-a ocrotit şi nu i-a ajutat cu nimic, pesemne, fiind socotiţi un fel de „cui al lui Pepelea”.
După şaptezeci de ani, când majoritatea refugiaţilor au murit se hotărâse să se acorde o mică atenţie urmaşilor. Se elaborase o lege care stabilea oferirea de „reparaţii morale” în funcţie de bunurile rămase în localităţile natale. Dosarele complete şi depuse la Prefecturi au zăcut cincisprezece ani fără a se duce la îndeplinire acea obligaţie. Când, în sfârşit, la insistenţa organelor internaţionale au demarat acţiunea, au fost constituite comisii care au evaluat bunurile pe baza documentaţiei existente. După altă îndelungată perioadă au fost emise decizii în care era stipulată suma stabilită de comisie pentru plată. Dosarele însă au fost trimise la ANRP Bucureşti pentru o nouă verificare. După alţi câţiva ani, ANRP a solicitat titularilor de dosare alte noi date, aproape imposibil de procurat: acte de proprietate, acte dotale, dovezi de plată a impozitelor, planuri ale construcţiilor, etc. Nu s-au luat în considerare carnetele de evacuat eliberate de Ministerul Afacerilor Străine, Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor în care sunt stipulate absolut toate datele de stare civilă ale refugiaţilor (datele şi locul naşterii, ocupaţia, semnalmente, copiii cu datele de naştere şi locul), dar şi averea rămasă în teritoriul ocupat (casa, teren, pădure). Dacă s-ar fi avut în vedere condiţiile speciale în care oamenii au fugit pur şi simplu din calea hoardelor, în mod absolut uman se putea aprecia şi buna credinţă la urma urmei şi înţelege că de fapt respectivele carnete de evacuat, cât şi declaraţiile martorilor din Basarabia (toţi au murit până acum), declaraţiile pe proprie răspundere ar fi constituit suficiente motive pentru a se soluţiona favorabil măcar acum în ceasul al doisprezecelea dorinţele lor. În zadar unii au reclamat la contenciosul administrativ. ANRP a hotărât că acea comisie a Prefecturilor a calculat în mod eronat sumele de despăgubit. Astfel sumele respective au fost reduse drastic motivându-se lipsa documentelor mai sus menţionate (pe deasupra sumele hotărâte urmează a fi achitate în rate în cinci ani).
Iată dar, calvarul nostru se adaugă celui al celor rămaşi acolo, în Basarabia, care vieţuiseră cu greu sub papucul ocupantului.
Deşi se apreciază că după cedare au fost şi perioade mai faste, nu se pot uita lagărele de muncă, Siberia, arestările, exterminările a mii de oameni, înfometările şi toate, în mod categoric, pot fi apreciate ca un adevărat holocaust românesc. Păcat că cei născuţi după 1944, mulţi dintre ei obişnuiţi cu stilul de viaţă respectiv şi manipulaţi după dorinţa orânduirii, neagă deschiderea spre o lume mai liberă (şi după cum se vede ajutorul dat de ţara mamă pentru deschiderea spre valorile democratice pare a nu însemna nimic).
Au fost aici, în ţară, după 1989, retrocedate terenuri imense, păduri, sute de imobile, mai mult sau mai puţin legal. Pentru obijduiţii refugiaţi, datorită unui război greu de admis, nu a existat un demers serios de reparaţie morală măcar şi se pare că, nu se va mai reveni asupra acestui aspect.
Mă întreb şi se întreabă mulţi: de ce a existat şi există încă această atitudine de ignorare, de tergiversare în ideea că rând pe rând, vor dispărea toţi cu dreptatea în braţe? De ce atât de multă ignoranţă? Cuvintele grele, promisiunile deşarte, dialogurile lacrimogene nu ajung.
Poate unirea tuturor teritoriilor româneşti pierdute să şteargă aceste pete negre şi să ne aducă pe toţi pe calea normală? Să înţelegem că „unirea face puterea” şi apropierea dintre noi ne-ar ajuta să înţelegem, să trăim şi să sărim în ajutorul celor nedreptăţiţi care au nevoie de umărul nostru spre a se sprijini?!! O parte dintre fraţii noştri rămaşi acolo şi şcoliţi pe băncile comuniste însă se pare că propagă dezbinarea între românii aflaţi pe cele două maluri ale Prutului. Păcat!
Este nevoie de cunoaşterea şi conştientizarea adevărului. De mai mult pragmatism, la urma urmei. De o hotărâre pentru a reclădi pe baze solide sentimentul naţional. De mai multă comunicare în scopul creării unor punţi solide între români. Să evităm dezbinările şi să îndepărtăm ura care nu poate decât să ne distrugă tot ce ţine de tradiţii şi obiceiuri, de legăturile dintre fraţii de sânge şi neam. Să stârpim tendinţa de avariţie, necinstea înstăpânind bunătatea şi respectul faţă de adevăratele valori şi faţă de semenii noştri. Să respectăm legile şi adevărul înţeles de fiecare. Indiferent din ce mediu provine, din orice etnie omul să fie luat în seamă, să i se facă dreptate. Numai în acest fel putem deveni o naţiune puternică, invulnerabilă la orice mişcare... telurică a vieţii de pe această planetă. Strigătele mulţimii, nemulţumirile să nu rămână fără ecou întrucât, iată, cei puternici şi bogaţi pare că ignoră pe cei din clasele de jos cu un tupeu din ce în ce mai insinuant.
Dorim tratarea propriilor fii ai ţării în acelaşi fel în care sunt tratate minorităţile. Nimic mai mult. Atenţia să se îndrepte către toate nedreptăţile care încă se petrec. Din dragoste de patrie şi poporul său, cei puşi la cârmă vor trebui să înţeleagă că au obligaţii şi responsabilităţi.
Mă alătur unui vechi scriitor, I. N. Marin, care în ediţia „Dezrobitorii” spune:

„Eu aici am înţeles că mi-e moşia
Pentru care am să lupt cât voi putea.
N-am nimic mai scump pe lume decât glia.
România, măi străine-i ţara mea!”

şi mi-o doresc mândră, curăţată de tot balastul nociv.

Prozatoarea Elena Olaru Miron, membră a Cenaclului „George Topîrceanu” patronat de Cercul Militar Sibiu

 



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Licitatie publica