Tribuna
DE LA ŞAGUNA LA EMINESCU
DE LA ŞAGUNA LA EMINESCU

Motto:

Orice bun cetăţean are datoria

de a se ocupa de viitorul Patriei sale”

Eminescu

 

 

Cuvântul de deschidere a

Adunării Generale din august 1866 al

Esc. Sale P. Mitropolitul – Preşedinte Andrei Baron de Şaguna

la Alba Iulia

 

Domnilor! Când aduc proniei cereşti mulţumirea mea, că m-am învrednicit a fi de faţă la această adunare şi a o conduce, atunci trebuie să mărturisesc în faţa acestei adunări, acel adevăr cunoscut: că eu, ca preşedinte, deşi aş fi fost dator să fiu de faţă la toate adunările generale, totuşi la ultimele trei n-am luat parte, va să zică: n-am putut lua parte, că la cea din Blaj din anul 1863 am absentat, în urma înţelegerii avute cu acei membri ai Asociaţiei, care au fost la dieta din anul acela; la cea din Haţeg, din anul 1864 am absentat, pentru că în acel timp eram obligat de starea de sănătate să fiu la băile mehedinţene; la cea din Abrud, din anul trecut, mi-a fost imposibil să iau parte, pentru că tocmai în ziua Adunării Generale, adică 15 august, a trebuit să fiu în calitate de Mitropolit la sfinţirea celui dintâi Episcop greco-răsăritean de naţionalitate română, de regele nostru. Acum însă mi-a fost cu putinţă să vin la această adunare şi să onorez scaunul prezidenţial, la care cu încredere domniile voastre m-aţi invitat, acum sunt aici bucuros, deşi sunt obosit la trup şi la suflet, pentru că este ştiut că şase săptămâni am petrecut la băile mehedinţene, de unde înainte cu şapte zile m-am întors acasă cu speranţa că Dumnezeu mă va ajuta să pot fi astăzi în mijlocul dumneavoastră. Şi pentru că preastimatul domn vicepreşedinte, reverendul (preotul) canonic Cipariu a avut bunătatea de a îndeplini funcţia de preşedinte în absenţa mea cu cea mai mare abnegaţie trecând peste şubrezimea sănătăţii sale, cu dexteritate deosebită, precum şi spre bunul mers al acelor adunări generale; de aceea aduc eu preasfinţiei sale vicepreşedinte şi canonic Cipariu, pentru bunăvoinţa cu care m-a suplinit în absenţa mea, mulţumirile mele cordiale şi frăţeşti, dorindu-i sănătate şi zile multe până la cele mai adânci bătrâneţi. Iar pe domniile voastre, care ca membri ai Asociaţiei v-aţi înfăţişat la această adunare generală anuală spre a dovedi perseverenţa şi zelul dumneavoastră pentru dezvoltarea literaturii în limba română şi pentru prosperitatea culturii noastre române, vă întâmpin cu un „Bine aţi venit!”

Scopul Asociaţiei, după cum ne arată articolul 2 din Statut, este dezvoltarea literaturii în limba română şi a culturii poporului român în diferitele ei ramuri prin studiu, prin elaborarea şi editarea de cărţi, prin premii şi stupendii (finanţarea, sponsorizare) a diferitelor domenii ale ştiinţei, artei şi a altora.

Eu sunt convins că, Asociaţia noastră nu a renunţat la scopul acestor prevederi importante şi esenţiale în întregul trup al naţiunii.

Eu sunt convins şi de faptul că, Asociaţia noastră a dus la îndeplinire sarcinile sale, pe cât i-a fost în putinţă.

Sarcina ei este colosală şi cere mijloace financiare deosebite, deşi scopul ei este de natură literară şi intelectuală. Şi tocmai în această împrejurare, că problema Asociaţiei noastre este colosală şi pentru realizarea scopului ei cere mijloace financiare mari, adevărul indubitabil este că, Asociaţia şi-a îndeplinit pe deplin misiunea sa în raport cu mijloacele sale financiare precare de care a dispus şi în legătură cu aceasta, membrii ei, despre care pe drept se poate spune că sunt bărbaţi literaţi , nu locuiesc în acelaşi loc ca să se poată consulta şi lucra cu puterile unite pe câmpul literaturii, ci sunt independenţi datorită domiciliului lor.

Pe lângă acestea mai cutez să adaug şi acea convingere personală că membrii literaţi ai Asociaţiei noastre nu se pot învinui de pasivitate pe câmpul literaturii, pentru că adeseori îi aflăm cu creaţiile lor literare, dacă nu în volume personale, în paginile gazetelor noastre naţionale.

Timpul nostru este timpul activităţii, aceasta o recunoaşte oricare dintre noi; timpul nostru a înaintat ideea despre muncă la o dimensiune şi strălucire care emană lumină pentru toate popoarele.

Dacă onorata adunare îmi permite să prezint pe scurt ceea ce a spus domnul Laboulaye, profesor de istorie la Universitatea din Paris, auditoriului în ce priveşte ideea despre muncă, idee care astăzi preocupă întreaga Europă, atunci conţinutul acestei cuvântări îl expun în următoarea formă:

Ideea despre muncă a produs în zilele noastre nişte convingeri foarte importante (norocoase). Ideea aceasta este mult mai de interes decât cea de progres. Ideea despre muncă a produs acea măreaţă convingere că, astăzi munca este onoarea şi reputaţia cea mai mare a omului. La grecii şi romanii cei vechi (antici) munca era ocupaţia exclusivă a sclavilor pentru că, lumea de atunci, avea o idee falsă despre muncă şi era socotită ca nepotrivită pentru toţi cei care nu erau sclavi şi aşa lenea era caracteristica celor bogaţi iar munca era caracteristica sclavilor. Ideea că munca este numai pentru sclavi, a produs acea părere falsă după care se afirma că, a nu lucra, va să zică a petrece timpul în inerţie, în letargie şi pasivitate, înseamnă a fi domn şi nobil. Pe vremea Regelui Ludovic XIV s-a stabilit că este necesară o lege care să prevadă că un aristocrat poate avea o corabie sau o fabrică de sticlă pentru a face comerţ sau speculă pentru înmulţirea averii sale. Acest rege se străduia să dea muncii o valoare potrivită pentru concesiuni şi privilegii, însă munca era un subiect contradictoriu în rândul aristocraţilor. În acest fel a fost munca dispreţuită în Franţa, încât aristocratul care voia să se deprindă cu munca, va să zică: nobil care voia să facă negoţ sau să practice vreo meserie, era expus insultelor. Din contră, în Anglia, niciodată nu s-a privit munca drept înjositoare sau o ruşine pentru un nobil. Fratele unui renumit lord se mândrea, dacă putea fi considerat negustor sau fabricant. Regimul din Anglia a fost cel dintâi din Europa care a luat sub protecţie munca şi produsele muncii supuşilor lui. Însuşi regele, din părintească îngrijire pentru supuşii lui, adeseori, se ocupa cu verificarea lăţimii unei panglici, cu numărul şi calitatea firelor din care era ţesută panglica, de unde se vede că regimul din Anglia, pe cât lua sub protecţie munca supuşilor săi, pe atât supunea controlului legal munca şi pe muncitor, pentru ca acesta să nu fie abuzat.

Astăzi, în toată Europa, este altfel ceea ce se consideră în legătură cu ideea despre muncă, prin urmare şi în patria noastră (Austro-Ungaria V.R.). Astăzi, omul cel muncitor, fără deosebire de naştere şi stare este apreciat de omul cel mai nobil în patria sa. Astăzi, pentru aristocrat este cea mai mare onoare a se ocupa de muncă, va să zică: de cultura moşiilor sale, cu înfiinţarea de fabrici, cu înaintarea industriei fie ea specializată sau în general, pentru că este pătruns de faptul că munca este onoarea şi reputaţia omului şi că, omul care munceşte este nobilul cel adevărat, iar acela care fuge de muncă şi trăieşte în nepăsare şi desfrânare este în ajunul pieirii sale materiale şi morale şi, din acest motiv, este vrednic de compătimire. În America, omul care nu munceşte este privit ca un fel de inamic public. Acolo, mamele feresc din calea leneşului pe fiicele lor şi fiecare om munceşte, va să zică: fiecare om care se bucură de onoare publică, atrage atenţie şi amiciţie de la patronul său leneş. Americanii aşa zic că acela care nu munceşte face (procedează) rău.

Acestea sunt cele expuse de domnul profesor Laboulaye în privinţa conceptului despre muncă, pe care le-am amintit aici, considerând că e de datoria mea strictă, pentru că are implicaţii în viaţa poporului şi condiţionează cultura sa, prin urmare şi onoarea şi aprecierea lui în societatea civilă şi pentru că scopul Asociaţiei noastre, precum am spus mai sus, este atât înaintarea (dezvoltarea) literaturii în limba română, cât şi cultura poporului român prin studiu, prin elaborarea şi editarea de cărţi, prin premii şi subvenţii pentru diferite domenii ale ştiinţei şi artei.

Am amintit doctrina renumitului profesor Laboulaye cu scopul ca nici un membru al Asociaţiei să nu se sperie de greutăţile pe care le întâmpinăm în îndeplinirea scopului de înaintare a Asociaţiei, ci cu zel îndoit şi întreit să continue munca, va să zică: activitatea sa pentru înaintarea literaturii în limba maicii sale şi a culturii poporului al cărui membru este şi el, ştiind şi convins fiind că cu cât va asuda mai mult în munca aceasta nobilă şi cu cât o va face mai productivă şi pentru alţii, cu atât va fi mai mare onoarea sa şi preţuirea de care se va bucura, roadele muncii folosind, atât lui, cât şi naţiunii sale.

După convingerile mele pe care le-am câştigat despre poporul nostru, cutez a afirma că, el nu are atâta lipsă (nevoie) de învăţătură ca să fie muncitor – căci el este de fapt muncitor – ci are lipsă de povăţuire, cum să-şi facă (organizeze) munca sa, va să zică: cum să muncească pentru ca apoi, potrivit măsurii muncii şi sudorii sale, să aibă un folos cât se poate de mare, va să zică: cum să-şi facă munca sa cât se poate de productivă, căci productivitatea aduce progresul pe care-l aşteaptă muncitorul de la munca sa, condiţionat de modul de a lucra; ferice aşadar de acel lucrător care ştie să lucreze şi să muncească după lumina minţii sănătoase, pricepute prin ştiinţă şi experienţă, care nu este plin de sine şi nu apreciază obiceiuri stângace, care gândeşte şi judecă dinainte munca pe care vrea să o facă şi apoi se pune cu toată hotărârea la lucru.

Astfel şi numai astfel de muncă este productivă şi aduce muncitorului onoare şi apreciere chiar şi din partea inamicilor; astfel şi numai astfel munca-l face nobil (îl înnobilează) pe muncitor (pe cel ce munceşte) în societatea compatrioţilor săi.

Acum îndrept cuvântul meu către bravii noştri conaţionali din Bălgrad (Alba Iulia) care au avut bunătatea (bună voinţa) de a primi vestea despre celebrarea Adunării generale a Asociaţiei noastre, pentru anul acesta, în mijlocul lor şi au pregătit cu sârguinţă şi cu sacrificiu tot ceea ce se cere în acest scop.

Asigur, în numele Asociaţiei, pe conaţionalii noştri bălgrădeni, că membrii Asociaţiei ştiu aprecia râvna şi sacrificiul pe care domniile voastre l-au adus cauzei naţionale cu acest prilej; şi totodată, o vor păstra, peste timp, ca pe o amintire plăcută.

Acestea lăsându-le înainte, (acestea fiind zise), declar şedinţa Adunării generale deschisă, care se va desfăşura conform programului stabilit de Comitetul Asociaţiei.

 

 

***

 

Prezent printre ascultători – tânărul Mihai Eminescu îndurerat de detronarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea Asociaţiei ASTRA de la Alba Iulia, cunoscând astfel pe cei mai de seamă bărbaţi ai românilor din Transilvania răpită de regimul dualist Austro-Ungar în 1867. Acest fapt îl determină să scrie poezia de un cald patriotism: Ce-ţi doresc eu Ţie, dulce Românie.

Ascultându-l pe Mitropolitul Andrei Şaguna cu bucurie şi admiraţie, îi cuprinde valoarea politică şi culturală, pe lângă cea de Mitropolit al ortodocşilor români ardeleni în aceste cuvinte devenite celebre: „Mitropolitul Şaguna este un bărbat politic din creştet până în tălpi.”

Redăm textele autentice prin care se învederează ecoul celor ascultate la această adunare a ASTREI în gândirea sa politică, socială şi morală:

 

  • Munca unui om se poate plăti, caracterul şi cultura lui nicicând.

(Opera politică, II, 106)

  • Nu există nici libertate, nici cultură, fără muncă şi cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără, fără s-o ştie, între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia care trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor.

(Opera politică, II, 35)

  • E statistic constatat , că munca aspră, exerciţiul continuu al puterilor fizice asigură pentru totdeauna existenţa unui popor, asigură viitorul şi prosperitatea lui, pe când fuga de plug, ocolirea soiurilor grele ale muncii, aduce cu sine degenerarea musculaturii, dezvoltarea anormală a sistemului nervos, o înclinare spre desfrâu şi plăceri, nimicirea graduală a puterilor de reproducţiune, neuropatie şi anemie, în fine stingerea rasei, adesea în condiţiile cele mai ruşinoase.

(Opera politică, II, 485)

  • Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi.

(Opera politică, II, 70)

  • Numai realitatea muncii, făcută în condiţiunile cerute de economia politică, cu pulsul ei neapărat de producţiune peste consumaţiune, rezistă la toate crizele şi la toate zguduirile şi numai pe realitatea acestei munci se poate baza orice institut serios.

(Timpul, 1880, 30 aprilie)

 

Cuvântul Mitropolitului Andrei Şaguna, prin conţinut şi expresie de înaltă ţinută ştiinţifică, ne dovedeşte nouă, urmaşilor de azi, că era temeinic informat la zi cu noutăţile culturale europene, îl duce în ispită culturală pe tânărul Eminescu să-şi însuşească limba franceză a istoricului citat şi comentat de vorbitor: Laboulaye Eduard René, despre care, peste 14 ani va scrie elogios în „Timpul” din 4 martie 1880, p. 1, nr. 51 – reprodus în Opere, IV, Publicistică, Ediţie îngrijită de Acad. Dimitrie Vatamaniuc, Membru de Onoare al Academiei Române, la pagina 1152-1154, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, sub titlul: „Francia. Articolul VII”, în care prezintă discuţiile din presa franceză relativ la Legea instrucţiunii Ferry, care a provocat în Senatul francez o furtună de idei pro şi contra. Ceea ce îl determină pe Eminescu să compare situaţia instrucţiei şi educaţiei din Regatul Român, în frunte cu liberalii – cu cea din Franţa. „Subiectul despre care era vorba – zice Eminescu – a fost tratat din şi în mod filozofic.”

Marea întrebare” a fost: „să fie instrucţiunea un monopol al statului sau concurenţa liberă?” - ca în zilele noastre în noua Europă.

Cu acest prilej, în deplină cunoaştere a vieţii politice şi culturale franceze, dar şi engleze, Eminescu îi menţionează numele complet faţă de Şaguna, şi-l numeşte pe Labonlaye: „unul dintre spiritele cele mai alese din Franţa.”

***

În opinia Acad. Dimitrie Vatamaniuc, Opere, Vol IV, p. 1778, „Eminescu vedea în dezbaterile politice din Franţa expresia democraţiei ameninţate de anarhie (V.R.) Aceasta era şi direcţia în care se orienta, după părerea sa şi guvernul liberal în politica sa. Eminescu discută problemele învăţământului, cu un orizont larg şi cu o bună informate asupra dezvoltării sale, în ţară şi în străinătate.”

Contrar celei din Franţa – zice Acad. Dimitrie Vatamaniuc – Eminescu vede viaţa politică din Anglia, ca expresie a adevăratei democraţii parlamentare.”

 

Parcurgând textele eminesciene în sensul ideilor şaguniene, observăm că, la maturitate, Eminescu a devenit „şagunian din tălpi până în creştet”.

Acest fapt ne îndreptăţeşte să afirmăm că tânărul Eminescu a asimilat ideile şaguniene până într-atât încât a devenit creatorul Doctrinei Naţionale a poporului Român. Astfel putem spune că Eminescu este produsul politic, patriotic şi moral al gândirii Mitropolitului Şaguna. Cu alte cuvinte, Eminescu este „astrist în gândire şi simţire românească”, întrucât „Este român numai cel care simte româneşte” (C-tin Daicovici).

Totuşi, nu ne putem opri să nu ne exprimăm durerea că „Telegraful Român” la decesul său, n-a scris nici măcar o propoziţie de cinstire şi regret cu litere de necrolog... fapt care nu-i dă dreptul de revendicare culturală asupra celui mai înzestrat POET român.

 

Vasile RUSU






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Targul de Cariere

Comunicat de presa

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica

ACCENT MEDIA