logo
O senzaţională descoperire arheologică
Cetate medievală românească la Tălmăcel
Cetate medievală românească  la Tălmăcel
Tălmăcelul este, în general, cunoscut prin obiceiul anual al „udatului Ionilor” (despre care ziarul nostru a şi scris). La fel, sudul Transilvaniei este, în genere cunoscut ca fiind „descălecat” de coloniştii germani, flamanzi şi franconi, care au construit aici sate, biserici şi cetăţi. Despre fortificaţii, construcţii ori alte urme de dinaintea colonizării germane, nu prea s-a mai vorbit în ultima vreme deşi acestea există. În plus, iată că, în urma săpăturilor arheologice, apar date noi ale problemei şi descoperiri de mare importanţă pentru istoria locală. Prezentăm, în cele ce urmează, „istoria descoperirii, anul trecut, de către arheologul sibian Petre Beşliu Munteanu a unei cetăţi medievale la Tălmăcel.
Satul...

De la Tălmaciu la Tălmăcel este cale de o aruncătură de băţ. La Tălmăcel însă dai într-o altă lume, a satului românesc de munte cu uliţe înguste, case agăţate pe coline, râuri repezi, oameni simpli, curioşi şi îndatoritori, turme de animale ce vin sau se duc spre munţi. La Tălmăcel se simte aerul curat al muntelui şi sentimentul apartenenţei la istoria românilor din Arcul Carpatic.
Astăzi, Tălmăcelul este perceput  mai mult ca un apendice al Tălmaciului. Citită printre rânduri, istoria pare a da dreptate aparenţei, numele din documentele istorice, Tălmciu cel Mic, lipsindu-l de meritata personalitate. Vremurile moderne au scurtcircuitat drumul de plai spre Sadu prin cătunul Plopi, scurtătura spre Boiţa şi legătura cu Valea Oltului. Drumul spre vârful Sterpu nu mai e bătut de oieri sau contrabandişti; parcă şi turiştii au dispărut. Tălmaciu a rămas ferm un fel de „metropolă” a satului care bănuindu-şi identitatea istorică a manifestat recente veleităţi de emancipare într-o comună autonomă. O comună intrată într-o uşoară amnezie istorică.
Mai mult, memoria colectivă a satului a rămas ancorată în neverosimile istorioare despre vechiul sat cu biserica scufundată într-un lac. Trecerea de la legende la realitatea istorică a trebuit să facă loc şi povestioarelor despre românii din Tălmaciu „expulzaţi” pe la anul 1520 spre muntele străbun. Mai apoi, probabil cuprinse de remuşcări, autorităţile i-au ajutat pe cei urgisiţi să întemeieze satul atestat, după cum spune povestitorul, în 1488! Consumator de democraţie, ascultătorul de la gura sobei, are dreptul să întrebe dacă nu e cumva o contradicţie între ceea ce par a spune documentele, adică 1488 (de unde o fi scos anul?), şi ceea ce şopteşte povestitorul, 1520. Să-l scuzăm pe cronicarul modern înfloritor de bazne, că doar n-are timp pentru căutarea „adevărului gol-goluţ”.
Istoria unei comunităţi, fie că e un oraş mare, centru administrativ, cum a fost Sibiul sau un sat cunoscut azi mai ales prin manifestări folclorice şi pensiunile turistice, cum este Tălmăcelul este un obiect de studiu la fel de serios. Pentru împliniri istorice ai nevoie de ceva mai mult decât fantezie; te foloseşti de documente, săpături arheologice chiar de ipoteze.
Banii au fost un motiv pentru care cercetarea arheologică de la Tălmăcel a rămas mult timp la stadiul de intenţie generoasă. Nici urmele de pe teren nu au fost mai ademenitoare. Un sistem defensiv de amploare, cum este cel din sudul Transilvaniei în evul mediu, trebuia să includă în punctul său central ieşirea din Defileul Oltului mai mult decât o cetate de culme (Landskrone) şi una de vale (Turnu Roşu). Mai sunt câteva amănunte incitante. Documentele pomenesc de mai multe „turnuri roşii” chiar înainte de a fi construit cel de la vărsarea Meghieşului în Olt (Turnul Spart). Se naşte apoi fireasca întrebare dacă cnezii din Mărginime nu au profitat şi ei, ca şi cei din Ţara Haţegului, de luptele antiotomane, de administraţia săsească, ca să obţină privilegiile stăpânului (administratorului) de fortificaţie.
Ideea unui coleg că denumirea de pârâul Turnului ar fi legată de o cetate medievală mi s-a părut o ipoteză serioasă. Sătenii erau de altă părere. Numele pârâului venea, după cum spun toţi locuitorii Tălmăcelulu, de turnul bisericii care s-a ridicat cu banii aduşi dinspre deal de o vâltoare. Mare minune: chiar în momentul când au avut nevoie de bani, ei au venit pe apă. Dacă era aşa (de ce să nu credem în minuni?), pârâul s-ar fi numit mai degrabă„al ulcelii” sau „al arginţilor”. Că au „curs bani” pe valea Turnului spre biserica în construcţie nu ştie nimeni, dar că pârâul avea deja un nume este dovedit de descoperirea ruinelor turnului. La fel de bine, hidronimul putea să ascundă, aşa cum este pe Valea Sebeşului, o formă naturală cu înfăţişare de turn.

...Şi cetatea...

La Tălmăcel, în urmă cu cinci secole, oamenii au văzut un turn deasupra izvorului şi aşa au numit pârâul care curge de acolo spre sat. Clarificarea originii şi vechimii hidronimului este importantă în măsura în care demonstrează vechimea numelor de locuri din hotarele satelor. Unii specialişti consideră că memoria colectivă păstrează doar nume şi fapte mai recente. Numele pârâului din Tălmăcel îi contrazice. Anticipând concluziile, lăsăm loc unei ipoteze de bun simţ: satul exista înaintea efemerului „turn”.
Urmele fortificaţiei au fost cu greu identificate. Locul numit pe o hartă recentă „La turn” are o poziţie strategică de invidiat de surata ei de la Landskrone. Spre Boiţa este o pantă greu accesibilă; la fel de greu era de urcat şi dinspre pârâu. Nici urcuşul dinspre Landskrone nu era uşor pentru luptătorii din evul mediu. Drumul de acces dinspre Tălmaciu este în ultima sa porţiune o cărare îngustă, prăpăstioasă spre valea pârâului. Dacă dealul era ca şi astăzi invadat de mărăcini, drumul era un iad pentru atacatori. Mica culme marcată azi de tufe sănătoase de mărăcini era ascunsă celor ce veneau dinspre Valea Oltului. În schimb, locuitorii fortificaţiei cuprindeau cu ochii terenul de la ieşirea din defileu până dincolo de Tălmaciu, drumul de plai care putea ocoli vama de la Boiţa şi meandrele Oltului înainte de a intra în munţi. Mai aproape se putea controla vizual calea spre Sadu şi spre munte.
Cu alte cuvinte, un sistem defensiv ”în cleşte” avea nevoie de două puncte fortificate: unul era la Tălmaciu, altul a fost, aşa cum au arătat cercetările arheologie, în hotarul Tălmăcelului.
Nu sunt prea multe de spus despre fortificaţia medievală de la Tălmăcel. Dacă am vrea să începem cu concluzia am spune că este atipică. Pe marginile platoului afectate de eroziuni se află sub stratul de nisip adus de curenţii Văii Oltului structuri de pietre prinse cu un mortar cu mult var. Pietrele sunt în majoritate de dimensiuni mijlocii. Am văzut şi câteva blocuri tăiate din piatră calcaroasă. Cu îngăduinţă am putea spune că este un val cu miez din pietre prinse cu mortar.
Valul cetăţilor medievale era însă de dimensiuni impresionante. Cel de la Tălmăcel are astăzi 60-70 cm înălţime. Nu este însă singurul de acest fel. Planul presupusei incinte este neregulat, constructorii urmând marginea platformei şi echipând-o cu valuri „cu economie”, numai în locurile accesibile.
Zidul din piatră cu lăţimea de 90 cm, ridicat cu 5 m mai jos de terasa cu ciudatele valuri aduce însă ansamblul defensiv de la Tălmăcel într-o arie de cunoaştere accesibilă relaţiilor tipologice. Cercetarea arheologică nu este terminată şi nici planul fortificaţiei nu poate fi stabilit decât în linii mari. Urmele construcţiei, planul şi poziţia strategică înclină serios balanţa în favoarea unei fortificaţii. Materialul arheologic, sumar, cum este de aşteptat de la o locuire puţin intensă, aduce dovada unei datări în evul mediu, cu rezervele de rigoare, în secolele XV-XVI. Formele ceramice sunt tipice pentru evul mediu. Ardere intensă a oalelor al căror pereţi, deşi subţiri, devin rezistenţi ne duce cu gândul la perioada de sfârşit a ceramicii medievale. Nu este lipsită de valoare descoperirea împreună cu fragmentele ceramice a resturilor de oase de animale(oaie şi pui).
Analogiile cu fortificaţia de la Tălmăcel sunt în apropiere la Avrig-Racoviţa (cu accesul tradiţional din Racoviţa, pe Valea Mărşei), unde segmente importante din val (de data aceasta din pământ şi pietre nelegate cu mortar) sunt de dimensiuni apropiate. Valul fortificaţiei de la Avrig-Racoviţa nu a încins toată terasa, doar extremităţile, locuri vulnerabile pentru apărători. Altfel de valuri mici sunt şi pe marginea dealului de lângă Colun. Şi la Pianul de Sus există o fortificaţie din pământ aşezată, ca şi în cazul celor deja amintite la Avrig-Racoviţa şi Tălmăcel, în legătură cu drumurile de plai. Se naşte astfel o categorie nouă de cvasifortificaţii în zona subcarpatică. Fortificaţiile amintite, unde improvizaţia este „remarcabilă”, au fost ridicate în apropierea unor aşezări româneşti, legate prin economia pastorală de dealuri şi munţi.
Enunţând legătura istorică dintre satele româneşti din sudul Transilvaniei şi Carpaţi ajungem la un capitol esenţial pentru istoria noastră naţională şi foarte important pentru cea a Europei: apărarea frontului Carpatic în faţa năvălitorilor şi securitatea teritoriului frontierei. Participarea românilor, saşilor (ordinea este subiectivă), pecenegilor şi secuilor în perioade deosebite şi proporţii diferite la apărarea şi securitatea frontierei sudice a Transilvaniei este un fapt mult vehiculat, dar insuficient argumentat cu informaţii documentare. Impunerea administraţiei săseşti după 1453 a reevaluat rolul factorilor politici şi militari locali. La începutul secolului al XVI-lea, cnezii Aleman şi Dumitru din Sălişte împreună cu tovarăşii lor erau plătiţi să asigura paza munţilor. Mai devreme, în 1493, românii „păstori” îi bat rău pe turcii în apropierea „Turnului Roşu”. Se pune întrebarea: care dintre turnuri?
Izvoarele menţionează trei „turnuri roşii” în administrarea Sibiului: două sunt cunoscute, cel de la Boiţa şi cel numit mai târziu Turnul Spart. Al treilea poate fi localizat ipotetic în hotarul satului Tălmăcel. E adevărat, cneazul Hercze din Tălmăcel, cel care strângea censul datorat Sibiului şi îl înmâna autorităţilor, nu avea atribuţiile lui Aleman. El era o persoană atât de importantă încât a fost trimis la voievod. De obicei, cnezii români din satele de sub muţi aduceau voievodului informaţii culese din Ţara Românească despre mişcările turcilor.
În 1503 a fost ridicat turnul de la vărsarea Megieşului în Olt, unde a adus scânduri şi un locuitor din Tălmăcel. Aşa intrau locuitorii din sat în documentele istorice: un tăietor de scânduri şi un cneaz.
Chiar dacă unele amănuntele sunt ipotetice, se poate reconstitui imaginea teritoriului de frontieră cu munţii care mai degrabă erau zone de insecuritate decât bariere naturale, cu conflictele pentru păşuni şi adăposturile pentru hoţi, cu drumurile de plai şi fortificaţiile ce se agăţau de munţi precum ale dacilor, cu plăieşii înarmaţi (un fel de poliţie a munţilor), cu sistemul de spionaj finanţat de Universitatea săsească care avea bazele de plecare în fortificaţii. Tabloul vast şi divers al frontierei carpatice include şi comunitatea Tălmăcelului, distinctă şi puternică, cu cnezi şi turn de apărare.

Explicaţie desen: Planul cetăţii de la Tălmăcel, cu săpăturile efectuate în zonă.




comentarii
1 comentarii

Din pacate cercetarile pentru aceasta interesanta descoperire nu au fost sustinute financiar,dar nici nu au cerut sprijin autoritatilor locale pentru a finaliza cercetarea.
Barbu
26.12.2013 18:33
Din aceeasi categorie
sevis

filarmonica

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia