logo
CENTENARUL MARII UNIRI
Dr. Mihai RACOVITAN
873 vizualizari
CENTENARUL MARII UNIRI
Mărturii maghiare şi străine despre asuprirea românilor aflaţi sub stăpânirea Ungariei şi dreptul lor la unitate naţională

Înainte de Revoluţia de la 1848, publicistul Jakab Elek scria o serie de articole în „Vestitorul transilvan”, subliniind necesitatea recunoaşterii de drepturi pentru românii transilvăneni: „Nu fac parte oare românii – scria el – din edificiul statului nostru, chiar dacă nu constituie stâlpii săi ornamentali, fiind însă un puternic fundament secular al statului? Oare nu ei apără pacea ţării? Nu ei cultivă de veacuri partea mai mare a pământului Transilvaniei?”

Un alt publicist ardelean maghiar, Szentiváni Mihályi, scria, adresându-se nobilimii maghiare: „Domnilor, să mărturisim şi să ne dăm seama cum tratăm noi de veacuri naţiunea română, un popor care numără pe pământul comitatelor de 20 de ori mai multe ori suflete decât nobilimea… să arătăm că noi suntem fiii unei epoci mai umane şi că ne este ruşine de tirania părinţilor noştri”. Tot el ajunge în 1942 la convingerea că nobilimea maghiară trebuie să părăsească iluziile contopirii naţionalităţilor eterogene în naţiunea ungară: „Trebuie să tindem la o alianţă frăţească între naţiunile pe care le leagă interese comune, un viitor comun”.

Ludovic Mocsáry, om politic, fost preşedinte al Partidului Maghiar al Independenţei: „ o teamă grozavă ne împinge să săvârşim acţiuni în adevăr extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare. ştim foarte bine că se neagă acest adevăr. Dar atunci pentru ce se aplaudă frenetic din toate părţile atunci când marele şovin Dezsö Bannfy (fost prim-ministru al Ungariei) repetă că nu va fi fericire mai mare pentru patria noastră până când ultimul individ aparţinând rasei române sau slovace nu va fi transformat într-un adevărat maghiar. Zadarnic voim să negăm toate acestea, căci această dorinţă bolnăvicioasă trăieşte în noi şi constituie unul din elementele esenţiale care stau la baza politicii noastre cu privire la naţionalităţi”.

Baronul J. Szylassy, diplomat ungur: „Noi, ungurii, n-am voit să învăţăm nimic, n-am voit să ţinem seama de faptul că Ungaria orientală era locuită de români şi aceştia formau majoritatea. În 1864 Austria a acordat românilor autonomia naţională. După 3 ani, Ungaria a distrus această autonomie. O asemenea tortură a unui popor în secolul al XX-lea era pur şi simplu intolerabilă”.

Marele om de cultură Björnstjerne Björnson mărturisea cu sinceră indignare: „În tinereţea mea am iubit şi admirat poporul ungar, atunci când el era oprimat şi se plângea amarnic. Dar mai târziu, când l-am studiat mai de aproape, şi după ce m-am convins de injustiţiile ce le săvârşeşte faţă de celelalte naţionalităţi ce locuiesc cu el în Ungaria am început să detest şovinismul său. Sunt convins că, în afara Ungariei nu-i nimeni care să nu împărtăşească aceleaşi sentimente şi, credeţi-mă, că aceste injustiţii vor conduce Ungaria mai devreme sau mai târziu la pieire”. Era scrisoarea de răspuns adresată de „uriaşul de la nord” preşedintelui Comitetului ungar de organizare a Congresului Interparlamentar din 1907 şi publicată în revista A Hir din Budapesta. El fusese invitat în 1907 la un congres al păcii, ca şi contele Appönyi, ministrul Instrucţiunii al Ungariei, care tocmai obţinuse votarea de către Parlamentul ungar a faimoaselor legi de maghiarizare a învăţământului naţionalităţilor. Scriitorul norvegian a refuzat să participe la congres, declarând: „Cel mai mare fariseism este de a te face apostolul păcii, fără a începe totuşi cu propria-ţi ţară. Dacă, de exemplu, contele Apponyi, care procedează într-un mod ruşinos faţă de naţionalităţi, ar veni la acest congres de pace ca reprezentant al poporului său, aş face toate eforturile pentru a-l expulza din sală. Tot el declară în polemica ce a urmat: „a declara război la tine acasă, în Ungaria, numeroaselor naţiuni şi a face în acelaşi timp declaraţii pacifice la congrese, iată un lucru care nu poate fi tolerat. Or, reprezentantul cel mai caracteristic al acestei mârşăvii organizate, este contele Apponyi”.

Bernard Shaw afirma în 1928: „Este inadmisibil ca oameni inconştienţi să încurajeze în Anglia – pentru raţiuni personale - tendinţele revizioniste ale Budapestei şi tentativele de răsturnare a situaţiei actuale, tentative care au fost lansate chiar de cei ce au fost ei înşişi opresori şi violatori ai legii pentru toate celelalte naţiuni”. În consecinţă toate cărţile lui Shaw apărute în Ungaria au fost retrase din circulaţie şi arse, şi toate piesele sale au fost boicotate.

Germanul Leopold von Ranke: „Dacia fu organizată în provincie romană. Indigenii (românii) numesc şi azi calea care merge din România în Transilvania Calea lui Traian şi trecătoarea Turnu-Roşu – Poarta Romanilor. Ei sunt urmaşii coloniştilor pe care Traian i-a adus în Dacia din toate provinciile Imperiului Roman. Aceste provincii (dace) erau acum romanizate, aşa cum reiese din limba actuală a ţării acesteia (limba românească), limbă care din vremuri îndepărtate se menţine până azi.

Emanuel de Martonne, profesor la Sorbona: „România are forme economice şi etnice, putem spune ideale, şi în mijlocul ei se găseşte bastionul Munţilor Transilvaniei, care a fost totdeauna inima naţiunii române”.

Andrei Zsilinsky Bajesi, om politic ungur, preşedinte al Partidului naţional-radical ungar, a acordat în vara anului 1936 un interviu unei agenţii de presă din Budapesta, în care a insistat asupra colaborării cu statele succesorale. Între altele, a spus: „Eu nu am făcut niciodată un secret din convingerea mea că se poate găsi calea unei colaborări între România şi Ungaria. Evident, eu sunt în primul rând ungur şi în cele din urmă om politic filo-român. Totodată, de ce aş ascunde că în amintirile mele personale din tinereţe despre poporul român am scris că l-am cunoscut ca un popor simpatic şi bun.






comentarii
1 comentarii

De citit nuvela ARENDASUL ROMAN de I.L. Caragiale.
13.08.2018 22:48
Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia