logo
FITS
Ce trebuie a se ceti? -Sfaturi Românilor din Ardeal. - supliment cultural politic Tribuna (I)- 1884-1918-2018
Marius HALMAGHI
732 vizualizari
Ce trebuie a se ceti? -Sfaturi Românilor din Ardeal. - supliment cultural politic Tribuna (I)- 1884-1918-2018

A ceti e o datorie faţă de sine însuşi. Nu există nici un om destul de pricepător, de învăţat, de cunoscător al vieţii şi al oamenilor, de sigur în judecata sa asupra tuturor lucrurilor, - care să n’aibă nevoia de a ceti.

Cetirea are două foloase. Întâiu că printr’însa stai de vorbă când vreai, întrerupând cînd eşti silit, începând din nou când ai voie, zăbovind asupra cutărui şir de gânduri, trecînd iute asupra altuia, care nu-ţi spune aşa de mult, cu cei mai mari oameni pe cari i-a avut şi-i are omenirea, cu cei mai aleşi ai poporului tău. Şi anume vorbeşti cu acei oameni – şi adevărat că vorbeşti, pentrucă sufletul tău nu e numai primitor, ci se aţîţă, se frămîntă, se preface, dă răspunsuri de primire sau de respingere, de bucurie, de durere, de mulţămire senină la tot ce-ţi zice acela pe care nu-l vezi înaintea ta -, şi anume, zic, vorbeşti cu acei oameni, al căror trup nu mai trăieşte sau cari stau cine ştie unde, departe, foarte departe, unde nu vei răzbi nici-odată. Şi dacă i-ai putea cunoaşte ca oameni, ai schimba cu dînşii cîteva cuvinte: despre împrejurările zilei sau despre rostul vizitei tale la ei, dar cît de prieten să le ajungi, şi tot nu-ţi vor dezvălui ce e mai adînc, mai bun, mai sfînt în sufletele lor; nu pentru că nu te-ar preţui, ci pentru că aşa e făcut omul, să se sfiască a mărturisi ce zace în sfînta sfintelor a cugetului său; pe cînd, ca scriitor, acelaşi om spune tuturora, celor de azi şi celor de mîni, prietenilor şi duşmanilor şi nepăsătorilor – ce frumos e cînd te uiţi bine la aceasta – tot ce poate gîndi el mai adevărat şi mai înnalt, tot ce poate simţi el mai puternic şi mai tăinuit. (...)

Şi fiindcă am cetit mai mult decât atîţia dintre voi, lăsaţi-mă să vă sfătuiesc aici, în cîteva rînduri, asupra cărţilor, asupra revistelor ce trebuie să alegeţi.

Până pe la 1880 au trăit un număr de scriitori, cari vorbesc frumos de lucruri folositoare, dar cari ne stau în multe privinţi mai departe. Sînt mai întîiu cronicarii, cari povestesc despre luptele şi suferinţile neamului, şi apoi poeţii şi prozatorii mai vechi. Chiar şi un Bălcescu, istoricul lui Mihai Viteazul, un Russo, care a zmuls din sufletul său „Cîntarea României”, un Alecsandri fac parte dintre aceştia. (...)

După aceştia s’au ivit un al doilea rînd de scriitori cari stau mai pre sus decît ceilalţi, pentrucă au cunoscut mai adînc viaţa poporului nostru, şi astăzi şi în trecut, şi au scris în adevăr după felul nostru de cugetare şi de simţire. În fruntea lor stă acel om, cu viaţă nenorocită, dar cu nemuritoare glorie, care a pătruns mai deplin în firea neamului şi a scos din ea elementele celei mai înnalte frumuseţi, cum nu se pot găsi decît rare ori în literaturile nouă ale altor popoare. E Mihail Eminescu: din nici o casă de Român n’ar trebui să lipsească ceia ce a scris el. Iar lîngă dînsul stau povestitorii I. Slavici, I. Creangă şi N. Gane şi îndreptătorul cuminte al literaturii noastre pe drumul de la care nu s’a mai depărtat de atunci, T. Maiorescu.

A urmat o vreme cînd scriitori noi au scris mai desăvîrşit decît înaintaşii lor, dar cu mai puţin avînt, cu mai puţină grijă de urmările bune, de marea binefacere ce poate ieşi din aceia ce spune prin scris un om ales. Atunci s’au tipărit piesele de teatru ale lui I.L. Caragiale, nuvelele lui Delavrancea şi poeziile lui Vlahuţă. (...)

Cînd veţi auzi pe cutare că de multă vreme nu se mai scrie bine în româneşte, să judecaţi că omul n’a avut noroc cu ce a scris el – pentru că era rău – şi să treceţi înnainte. Cînd vi să vor lăuda scrisele cutărui poet mai nou, care iea cu amîndouă mînile din franţuzeşte, să spuneţi că poeziile lui pot să aibă orice însuşiri, dar nu sînt dela noi şi pentru noi. Dar luaţi în mînă scrisele lui Şt. O. Iosif, un fiu al Ardealului, lui Alexandru şi Constanţei Hodoş, lui Mihail Sadoveanu, lui Brătescu-Voineşti, lui Vasile Pop şi veţi vedea ce puţină dreptate au cei cari susţin că talentul s’a rărit printre Românii de astăzi. El este şi, nu numai că este, dar se uneşte astăzi cu cele mai înnalte scopuri de aducere la lumină, de îmbogăţire culturală a neamului.

Şi, dacă voiţi să cunoaşteţi valoarea cărţilor pe măsură ce apar, întrebaţi revistele cele bune şi cinstite, cari ies, nu pentru a strînge bani – pînă la putinţa acestui lucru o să mai treacă vremea! -, ci pentru a vă face bine, sfătuindu-vă şi îndreptîndu-vă pe Dumneavoastră, cetitorii fără trufie din Românimea ungurească şi pe alţi cetitori fără trufie din regatul românesc. Veţi afla în acelaşi timp şi ivirea treptată a noilor scriitori de talent, de cari n’au fost niciodată mai mulţi decît acum. Poporul nostru are astăzi numai patru reviste de literatură în cari se poate încrede cineva. În ordine alfabetică ele sînt: Convorbirile literare din Bucureşti, Făt-Frumos din Bîrlad, Luceafărul din Budapesta şi Sămănătorul din Bucureşti.

Acestea am voit să vi le spun despre ceia ce au scris alţii şi despre datoria neapărată ce aveţi faţă de scrierile lor. N. Iorga

Reproducere parţială după articolul apărut în revistaLuceafărul” (nr. 1 din 1905, pag. 3-4)

 

Aceluia care astăzi chiar creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”

„Şaguna a venit ardelenilor ca un om trimis de la Dumnezeu şi ardelenii au cunoscut că s-a ivit un Mesia în mijlocul lor, pentru că veacurile îndelungate le-au dat învăţătura că dacă ei nu se vor iubi între dânşii, nu vor găsi în lume decât ură şi prigonire. Şaguna nu şi-a jertfit viaţa întreagă pentru ardeleni fiindcă ei erau români; şi-a jertfit-o fiindcă îi vedea atât de prigoniţi. Iubirea lui pare a fi fost rezervată mai ales pentru români, pentru că românii erau cei mai apropiaţi de dânsul ...”

Slavici a făcut cunoscută românilor din vechea Românie, personalitatea lui Andrei Şaguna, printr-o recenzie la monografia lui Nicolae Popea, apărută în revista „Convorbiri Literare” ( Slavici, I., Andreiu baron de Şaguna, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1880)

„Sunt cuprins de sâmţământul că stau răzleţ, rămăşiţă a unei lumi care-ncetul cu încetul se stinge.

E destul să fie un inima deschisă pentru ca să fie adevărat şi ceea ce spun despre lumea aceea”.(Lumea prin care am trecut)

Politica” va să zică arta de a umbla cu minciuna!

Câtă vreme mă aflam la Bucureşti, unde nu puteam să-i stau nimănui în cale, eram un tânăr inofesniv şi foarte multora simpatic. Mutat însă la Sibiu ca director al primul organ cotidian pentru publicul român, de acolo am ajuns om care poate să fie şi primejdios.

Unii şi nu tocmai puţini dintre junimişti dădeau cu socoteala că m-am lepădat de convingerile în care stăruisem la Putna şi-am intrat în slujba lui I.C. Brătianu, ca să fac propagandă „iredentistă” în Ardeal. Răposatul P.P. Carp, bunăoară, nu s-a încredinţat niciodată că nu e adevărat lucrul acesta, şi chiar în timpul războiului mi-a zis vorba „Tu l’as voului, Dandin!”.

„Iredentiştii” adevăraţi erau, din contra, convinşi că noi, tribuniştii, oamenii lui Şaguna, suntem vânduţi celor din Viena, ca să înăbuşim mişcarea naţionalistă.

Iar alţii luau sinceritatea drept fineţe diplomatică, în dosul căreia se ascund cele mai viclene planuri. Cu toate acestea, ba pot să zic şi că mai ales de aceea, Tribuna, Biblioteca Tribunii şi Foaia Poporului s-au răspândit şi am făcut un mare pas spre restabilirea unităţii culturale, ba am avut şi un succes politic, căci conferinţa de la 1887 a ales un comitet în care tribuniştii erau în majoritate. E. Brote a fost ales vicepreşedinte, iar eu eram secretar.

 

Din MEMORII – ÎNCHISORILE MELE. Înainte şi după venirea în regat – de Ioan Slavici

 

La 6/18 mai 1887 am primit din Bucureşti următoarea scrisoare:

Iubite domnule Slavici, (...)

Rău faci că rămâi în Sibiu şi te jertfeşti degeaba. Cu ramoliţi ca Bariţ (n.r. George Bariţiu) şi cu mişei ca Babeş (n.r. Vincenţiu Babeş) nu e politică de făcut. Oameni de politică erau Mocioneştii, dar aceştia sunt pierduţi pentru cauza românilor. Restul nu face parale.

Înţeleg eu foarte bine că este important ca să fie o atitudine oarecare şi în politica actuală a românilor austro-ungari oricâţi şi oricum ar fi ei. Dar vreau să zic numai ca pentru această politică nu trebuie să se jertfească cineva ca dumneata, care face mai mult pentru literatură, dacă are libertatea de spirit necesară. Căci această politică este pasivă, şi rezultatul ei nu atârnă de la D-voastre, ci de la complicaţii europene şi de la ruina financiară a ungurilor şi de la raportul lor dinastic cu Austria. Aceste mari evenimente însă se vor întâmpla după nişte împrejurări, asupr aformei şi efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire.

Prin urmare, dai prea mult din dumneata şi câştigi prea puţin rezultat ideal posibil. Nu vorbesc de chestia materială. N-ai să te lecuieşti niciodată de un idealism prea puţin real, nu în înţelesul banilor, ci în înţelesul efectului practic ideal?

Salutări dnei Slavici şi dumitale. De la al dumitate devotat T.M. (n.r. Titu Maiorescu)

Iubite amice,

T. Maiorescu avea toată dreptatea când în scrisoarea sa din Mai 1887 zicea ca rezultatul politicii sustinute în coloanele Tribunei nu atârnă de noi, ci de niste mari evenimente, care se vor întâmpla «după nişte împrejurări asupra formei şi efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire». El nu ţinea însă seama că atârnă de noi să ne pregătim pentru acele «mari evenimente» şi că era o adevărată calamitate naţională dacă «marile evenimente» ne găseau nepregătiţi. Urma deci să ne pregătim lucrând cu încordarea tuturor puterilor noastre pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a românilor. Noi toţi cei ce osteneam şi aduceam jertfe pentru susţinerea Tribunei aveam în vedere efectul cultural al lucrării noastre. Pentru ca să putem însă obţine efectul acesta, trebuia să facem şi politică, şi anume politica pe care o socoteam potrivită cu simţământul comun. În privinta aceasta eram dumiriţi. Încă la 1871, când cu serbarea de la Putna. Sosiţi la mănăstire, membrii deputaţi de la Iaşi n-au voit să se dea jos din trăsuri decât după ce preşedintele lor, Mihail Kogălniceanu, va fi primit lămuriri satisfăcătoare în ceea ce priveşte rostul politic al serbării. I-am dat răspunsul că preocupările noastre sunt culturale, iar nu politice. «Romanii din Monarhia habsburgică, am adaugat, nefiind în stare să hotărască mersul desfăşurării în viaţa patriei lor, au să profite de împrejurări, ca să se dezvolte în viaţa lor economică si în cea culturală, au decis să-şi facă în toate împrejurările datoria faţă cu patria şi faţă cu monarhul lor.»

Acelaşi răspuns i-am dat şi lui Ioan Brătianu, care-şi dăduse pe faţă temerea ca nu cumva pe urma mişcării pornite de Tribuna să i se creeze guvernului român greutăţi. Cu atât mai vârtos am ţinut să spunem aceasta şi iar s-o spunem în coloanele Tribunei, în care combăteam politica guvernului ungar ca nefiind potrivită cu adevăratele interese ale monarhiei. Lumea e însă atât de deprinsă cu minciuna şi cu reaua credinţă, încât erau între români o multime de oameni care nu se îndoiau că una gândim şi alta zicem şi ne puneau în rândul celor ce sub masca loialităţii fac cea mai îndârjită propagandă iredentistă.

Vor fi fost şi între maghiari oameni care judecau tot aşa; nu-mi aduc însă aminte să mi se fi întâmplat vreodată ca vreunul dintre maghiarii cu care am stat de vorbă să fi pus la îndoială buna-noastră credinţă. Ceea ce pe maghiari îi scotea din răbdare erau efectele culturale ale mişcării pornite prin Tribuna, prin Biblioteca Tribunei şi prin Foaia Poporului.

De aceea a fost Tribuna arsă în piaţa Clujului, şi cea mai însemnată urmare a mişcării naţionale pornite de noi a fost înfiinţarea societăţii Emke pentru propagarea în Ardeal a culturii maghiare. Când cu unul dintre procesele de presa ale mele acuzatorul, vestitul procuror regal Iesenszky, a stăruit ca juraţii să-şi dea bine seama despre efectele morale ale scrisei mele, căci eu sunt om care scrie având mereu în faţă sa codul penal, şi astfel nu se dă de gol intrând în conflict învederat cu textul legii. Tot atunci a scăpat vorba că nu e patriotism devotamentul meu faţă cu monarhul, pe care nu-l punea la îndoială.

Nici c-am fost vreodată tras în judecată pentru lipsa de patriotism. Eram socotit primejdios că duşman al poporului maghiar, ceea ce, de asemenea, nu eram. în urma asmuţirilor neîncetate însă, oamenii erau atât de dezbrăcaţi de firea omenească, încât nu mai erau în stare să înţeleagă că mişcarea pornită de noi purcedea din cea mai curată iubire de oameni, că noi susţineam cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate şi că am fi susţinut cu acelaşi zel şi cauza maghiarilor, dacă lor li s-ar fi făcut aceeaşi nedreptate. Ne luptăm pentru asigurarea paşnicei vieţuiri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta le-a aruncat pe aceeaşi bucată de pământ.

Ţi le spusei, iubite amice, toate acestea pentru ca să poţi judeca în cunoştinţa de cauză asupra lumii în mijlocul căreia trăiam.

(…)

T. Maiorescu, T. Rosetti şi I. Negruzzi, A. Odobescu şi V. A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, D. A. Sturdza şi I.C.Bratianu, Regele Carol I şi Regina Elisabeta, vorbind mereu despre mine, m-au făcut multora urgisit, mai ales multora dintre sectarii liberali şi un păcătos aş fi fost dacă mi-aş fi mistuit puterile în lupta cu aceştia. (…) Au urmat răscoalele ţărăneşti, care încă în toamna anului 1906 au fost pregătite printr-un fel de rezistenţă pasivă a ţărănimii. (…)

Urmează lovitura hotărâtoare. “Neamul Românesc” publica în numărul de la 15 Iulie 1907 (…), sub titlul “Semne bune de dincolo”, un articol în care, între altele, se zice: “Şi românii din Ungaria … prea mult s-au închis în rosturile lor, prea încrezător s-au rezemat pe puterile lor, prea neglijent au tratat de un timp, în avântul activismului eroic, această Românie de la care, cum îmi spunea unul mare printre tineri, „s-au încredinţat că nu mai au nimic de aşteptat”.”

Deoarece vorba aceasta mi se zisese şi mie, i-am adresat profesorului N. Iorga, autorul articolului, o scrisoare în care arăt de ce adică nu mai au românii de dincolo ce să aştepte de la fraţii lor din România. El mi-a răspuns stăruind să-i dau voie să publice scrisoarea mea, căci interesul public cere aceasta. Precum mă ştii, vei înţelege că nu puteam să-i răspund decât că ceea ce i-am spus lui sunt gata să spun şi-n faţa lumii. În numărul de la 29 Iulie 1907 (…) au fost deci publicate urmatoarele scrisori: Iubite amice,

Sunt acum douazeci şi mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oară vorba că “soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”. Am fost dar şi eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a.c. vorbele: “s-au încredintat că nu mai au nimic de aşteptat”. Durerea mi-e însă mare mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ţi-a făcut mărturisirea aceasta. Sunt şi eu „de dincolo” şi-mi cunosc fraţii cum numai puţini îi vor fi cunoscând, iar aici am venit om facut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile şi felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puţin nesuferit pentru cei subţiaţi prin „civilizaţie”. Sunt dar cuprins şi eu de simţământul că nu mai au fraţii mei rămaşi acasă ce să aştepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiţi să vadă cu ocazia expoziţiei i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România.

Dumneata şi eu suntem oameni care pot să se înţeleagă între dânşii şi nu avem decât să judecăm în toată liniştea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România şi că îndeosebi în ceea ce priveşte viaţa culturală românii din împărăţia habsburgică sunt mai presus de fraţii lor din România.

Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata ştii că nu-i aşa nici în Ardeal, nici în Ţara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina - decât în unele ţinuturi copleşite de evrei.

Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul munceşte în sec, iar boierii fac ceea ce nemţii numesc „Raubwirtschaft”, storc şi pământul, şi pe muncitorii lui, şi ţara întreagă e părăginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele şi desfrâul sec nu sunt cultura economică. N-au românii de dincolo ce să înveţe de la fraţii lor de aici şi să-i şi ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceştia.

Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece şi se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt şi omul cumsecade e fie nesuferit, fie dispreţuit. Ai dori dumneata ca fraţii dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Tara Ungureasca ori cei din Bucovina să ajungă şi ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea şi trec înainte.

Dacă e vorba de cultură religioasă, la care eu atât de mult ţin, mă mărginesc a-ţi face mărturisirea că mă tem să mă duc şi să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoţii sunt nişte slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinaţi de legea părinţilor noştri.

Numai în ceea ce priveşte cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părţi ale poporului român. Aici se învaţă mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecţii, se ţin multe conferinţe, se rostesc multe discursuri, e o viaţă intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiţi de aparenţe. Măsura cea dreaptă a culturii e importanţa ce i se dă valorii adevărate, consideraţia, stima şi iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligenţă, fie ca ştiinţă, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu preţuieşte nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să ţină lumea seama de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral şi intelectual al societăţii prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să serveşti pe un om ori pe o tovărăşie de oameni; fiecare e preţuit după folosul practic al lucrării ce săvârşeşte. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieţii lor.

E cu toate acestea adevărat şi azi ca soarele pentru toţi românii la Bucuresti răsare. Dacă lumina e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toţi de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România.

Oameni cu judecata dreaptă au fost aceia dintre fraţii noştri de dincolo, care s-au încredintat că de la România „nu mai au nimic de aşteptat”. Ei trebuiau însă să mai înţeleagă şi că au datorii faţă de România, că România aşteaptă de la dânşii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de aşteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă şi să spună în fiecare zi fără de înconjur şi cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la fraţii lor de aici. Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o şi dumneata ca să se îmbărbăteze. Salutări frăţeşti. Măgurele, 20 Iulie, 1907. Ioan Slavici

Dragă domnule Slavici,

Îţi mulţumesc pentru frumoasa scrisoare. Nu e nimic din ce se cuprinde în ea pe care, cu aceeaşi durere ca dumneata, nu l-aş iscăli şi eu. Zilnic îmi dau mai mult seama în ce spurcat noroi şi spre ce straşnică prăpastie se duce, zbătându-se, această ţară! Doar de la tinerii ce se ridică într-un anumit mediu şcolar, cultural şi mai ales literar dacă aştept ceva. Dar şi aşa nu ştiu ce viaţă vor avea copiii mei. Iată însa de ce mi-e necaz pe cei de dincolo, adică pe câţi din ei vorbesc, scriu şi conduc. Ei nu vor să înteleagă - şi unii nu pot - un lucru: că viaţa românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă acelaşi viitor, rezemat pe dezvoltarea şi îmbrăţişarea unei anumite culturi şi pe crearea unei solidarităţi naţionale, că soarta acestei culturi şi putinţa acestei solidarităţi militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul şi, oricât de slab ar fi, e grosul armatei.

Pieirea României înseamnă, evident, sfârşitul românismului, fiindcă de soarta noastră nu se interesează fraţi apropiaţi şi puternici cum e cazul pentru seminţiile slave.

Însa, ori România va fi cum o doreşti dumneata şi cum o doresc eu, ori va pieri în felul cel mai ruşinos, sistem leşesc, prin dezbinarea socială, prin luxul de sus - evaporare superficială - şi prin eroziunea temeliilor, lăsarea în sărăcie, întuneric şi disperare a claselor de jos. Cum zici şi dumneata, când se dă o astfel de luptă, cei de dincolo nu ne pot lăsa fără sprijinul lor moral, care înseamnă mare, foarte mare lucru, căci vorba lor vine ca o judecată nepărtinitoare, dar mişcata, a posterităţii. Acest sprijin să ni-l dea noua care, în alte împrejurări în ale noastre, le-am putea da atâta. Lasă păcatele noastre aici, dar să ne ajute a le distruge - pentru noi ăi pentru ei.

De ce nu vor? E aşa de dulce cutare mic ajutor primit de la unul şi altul, aşa de plăcut cutare compliment al lui Tache Ionescu, asa de temut cutare gest al lui Dim. Sturdza, încât prin tăcerea şi indiferenţa lor, ei să fie, de fapt, de partea politicienilor, a lui Goliat grozavul, faţă de care nu ştiu dacă vom avea soarta lui David. Aşa a făcut Bariţ şi toţi cei mari ai lor faţă de stările de lucruri din Principate?

Ceea ce am zis noi, prof. Iorga şi eu, gândeau mulţi (…)

Sursa: Ioan Slavici, MEMORII – ÎNCHISORILE MELE. Înainte şi după venirea în regat





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia