Tribuna
Bustul lui Nicolae Lupu din incinta Palatului Brukenthal este expresia recunoaşterii unor merite deosebite de către comunitatea cultural-ştiinţifică sibiană
Bustul lui Nicolae Lupu din incinta Palatului Brukenthal este expresia recunoaşterii unor merite deosebite de către comunitatea cultural-ştiinţifică sibiană
- File din istoria Sibiului -

În luna decembrie 2018, întru cinstirea Centenarului făuririi României Mari, Muzeul Naţional Brukenthal, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale şi a Guvernului României, a ridicat în trei dintre clădirile sale reprezentative busturile unor personalităţi sibiene de prim rang ale ultimelor secole de istorie. Personalităţile au fost alese de către o comisie condusă de prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca, director general al Muzeului Naţional Brukenthal. Printre aceste busturi, în incinta Palatului Brukenthal, în curte, a fost ridicat şi dezvelit bustul lui Nicolae Lupu (1921-1981), director al Muzeului Brukenthal (1948-1969), şef al Secţiei din Sibiu a Filialei din Cluj a Academiei Române, actualmente sub denumirea de Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române (1956-1970), decan fondator şi şef de catedră al Facultăţii de Filologie-Istorie (1969-1976), prima instituţie laică de învăţământ superior din Sibiu, în jurul căreia s-a clădit ulterior întreaga Universitate „Lucian Blaga” de astăzi.
Personalitate deosebit de complexă, Nicolae Lupu a fost ani de zile colaborator al „Tribunei”. El a valenţat viaţa cultural-ştiinţifică sibiană şi a contribuit mult la strălucirea ei. De altfel, cu un deceniu în urmă, în urma unei cercetări sociologice aplicate, Nicolae Lupu a fost desemnat ca unul dintre cei mai importanţi zece sibieni din toate timpurile.
Am profitat de o vizită la redacţie a domnului prof. univ. dr. Corvin Lupu, fiul celui onorat cu bust în Palatul Brukenthal, pentru a-l aborda pe această temă.
Mircea Biţu: Domnule profesor, bine aţi revenit în redacţia cotidianului "Tribuna". Poate că mulţi dintre tinerii de astăzi sunt interesaţi să ştie cine a fost omul Nicolae Lupu, căruia i s-a ridicat bust în incinta Palatului Brukenthal şi care au fost principalele lui merite.
Corvin Lupu: Nicolae Lupu a avut şansa să parcurgă un învăţământ de o mare calitate, care l-a propulsat la un nivel cultural deosebit. A urmat gimnaziul prestigiosului Liceu "Radu Negru" din Făgăraş, apoi cursul liceal superior la Liceul "Decebal" din Deva. Acolo a studiat profund latina şi greaca veche. De asemenea, limbile franceză şi germană erau învăţate cu profesori din Franţa şi din Germania care nu ştiau româneşte. La terminarea liceului cunoştea perfect aceste două limbi. Ulterior, a învăţat bine limba italiană, mama mea fiind absolventă de filologie, secţia limbi romanice, specializarea latină-italiană. A citit toate numeroasele cărţi ale mamei mele în italiană şi a îndrăgit şi această limbă. A avut talent la limbi. A învăţat şi engleza, încât când s-a dus prima oară în Statele Unite oficialii culturali care i-au fost gazde s-au mirat cât de bine ştie. A urmat Facultatea de Studii Clasice şi Arheologie la Universitatea "Ferdinand I" din Cluj (1941-1946), aflată în refugiu de război la Sibiu, studiind exact în clădirea pe care, peste ani, în 1969, avea să o solicite conducerii politice a judeţului pentru a deveni sediul primei facultăţi laice din Sibiu şi care va deveni, după alţi ani, Facultatea de Istorie şi Patrimoniu "Nicolae Lupu". În facultate l-a avut ca mentor pe academicianul Constantin Daicoviciu, un om de mare cultură, cu contribuţii istoriografice deosebite care i-a marcat cariera ştiinţifică, dar şi cu mulţi alţi profesori remarcabili, de un nivel cultural-ştiinţific pe care astăzi îl întâlnim foarte rar în viaţa noastră academică.
Daicoviciu era legionar. A purtat cămaşă verde şi după rebeliunea din ianuarie 1941, cu toate că era interzis şi periculos. Studenţii săi, inclusiv tata, erau simpatizanţi legionari. Mari oameni de cultură din România erau tot legionari, iar "învăţăceii" i-au urmat în gândire. Daicoviciu este cel care a şi lansat o butadă. După ce a ajuns să deţină funcţii înalte, rector al UBB, preşedinte al Filialei din Cluj a Academiei Române şi director al Muzeului Transilvaniei, când a fost întrebat dacă este adevărat că la tinereţe a fost legionar, el a răspuns că "la început şi pătlăgica a fost verde, după care s-a înroşit".

Mircea Biţu: Într-adevăr, a fost o generaţie a titanilor care, la rândul ei a generat multe valori. Ştiu că tatăl dumneavoastră s-a născut într-o familie modestă, de la ţară. Cum a ajuns Nicolae Lupu director al Muzeului Brukenthal şi încă atât de tânăr, la 27 de ani, cu toate că era simpatizant legionar?
Corvin Lupu: Da şi în plus era şi orfan de tată, de la vârsta de nouă ani... Iniţial, la terminarea facultăţii, în 1946, tata a ajuns profesor de latină la Liceul din Aiud, un liceu faimos pe vremea aceea. Era departe de mama şi de fratele său, pe care era nevoit să îi ajute din multe puncte de vedere şi în anul următor a reuşit să se angajeze profesor suplinitor la Sibiu, la Liceul "Gheorghe Lazăr". După multe decenii, marele actor Ion Besoiu mi-a spus că l-a avut pe tata profesor de latină şi mi-a recitat nişte texte în latină, învăţate în acei ani ai liceului. Pe şantierul de la Sarmizegetusa Regia, în anii războiului şi studenţiei sale, l-a cunoscut pe unul dintre asistenţii preferaţi ai profesorului Lucian Blaga, Petru Lepedeanu, care, filozof fiind, venea pe şantier în timpul concediului, din pasiune pentru arheologie. Era membru al Partidului Comunist din ilegalitate, dar nimeni nu a ştiut în acel moment acest detaliu important. N-a ştiut nici Lucian Blaga, care era legionar. Ajuns profesor la Liceul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu, tata a aflat că secretar cu propaganda de partid pe judeţul Sibiu, este nimeni altul decât Petrică Lepedeanu. A fost o surpriză care iniţial l-a speriat pe tata, întrucât importantul demnitar comunist ştia de orientarea lui politică. Însă, pentru un filozof foarte deştept şi om de mare caracter, acest aspect a fost unul secundar, Lepedeanu cunoscând cât de bine pregătit profesional era tata, câtă carte ştia. În iunie 1948, când a avut loc naţionalizarea întreprinderilor şi instituţiilor din România, Lepedeanu l-a chemat pe tata şi i-a spus că are nevoie de un om cu orizont cultural larg pentru a prelua Muzeul Brukenthal, misiune cultural-ştiinţifică dificilă.

Mircea Biţu: Se făcuse o epurare în muzeu?
Corvin Lupu: Nu a avut loc, practic, o epurare. Până în 1948, în muzeu au lucrat numai saşi. Custodele Julius Bielz cedase conducerea lui Mathias Speck, care a fost dat afară. Cu toate acestea, tata a păstrat bune legături cu el. Când tata s-a instalat în locuinţa noastră din palat, i s-a spus că fostul director Speck ar fi blestemat pe eventualul român care ar prelua conducerea Muzeului Brukenthal. Tata i-a arătat că şi un român poate şi ştie să respecte cultura saşilor şi a îngrijit cu dragoste şi profesionalism acumulările culturale ale acestei etnii.

Mircea Biţu: Cum a ajuns familia dumneavoastră să locuiască în palat, în timpul regimului comunist?
Corvin Lupu: În acele timpuri era o regulă ca directorii care gestionau mari valori materiale să locuiască în incinta instituţiei pe care o conduceau, pentru a avea totul sub ochi şi sub control. La Sibiu, în aceeaşi situaţie a fost şi economistul dr. Cornel Mitrea, directorul Filialei Băncii Naţionale, care locuia pe Strada Mitropoliei, care primise pe atunci denumirea de "1 Mai", în curtea băncii.

Mircea Biţu: Vorbiţi-ne ceva despre activitatea lui Nicolae Lupu la Muzeul Brukenthal.
Corvin Lupu: La început, au fost doar cinci angajaţi, dintre care trei saşi şi doi români, pe care i-a angajat tata. Erau timpuri grele, atât din punct de vedere financiar, cât şi al presiunii ideologice. Ocupanţii militari, ca şi uneltele lor judeo-bolşevice din România, acţionau ferm pentru distrugerea românismului, în primul rând, dar şi a germanismului, în al doilea rând. Sub masca "luptei de clasă", ţinta lor a fost de fapt distrugerea elitelor româneşti şi a celor săseşti. Această a doua ţintă a cominterniştilor a vizat şi Muzeul Brukenthal. Din această cauză, în primii ani după naţionalizare, ordinele politice care s-au dat au vizat menţinerea în izolare a muzeului, menţinerea unei cifre de personal de doar 5 angajaţi şi înstrăinarea unor valoroase tablouri, în număr de 19, ridicate de Ministerul Culturii şi duse la Bucureşti. Muzeul era într-un real pericol de lichidare a colecţiilor valoroase. Primarul comunist de atunci, i-a cerut lui Nicolae Lupu să degajeze pivniţele Palatului Brukenthal pentru a le transforma în depozite pentru Întreprinderea de Legume şi Fructe, întrucât erau răcoroase. Din fericire nu s-a întâmplat acest lucru. Se făceau eforturi mari pentru salvarea muzeului. Orice greşeală pe linie politică se putea îndrepta nu numai împotriva directorului, dar şi a instituţiei în ansamblu. La Ministerul Culturii se vorbea chiar despre posibilitatea trimiterii muzeului în Uniunea Sovietică, în contul uriaşei despăgubiri de război pe care România trebuia să o achite, prin hotărârea Tratatului de Pace de la Paris (1947). În primii ani după naţionalizare, principala preocupare a directorului Nicolae Lupu a fost aceea de a demonstra autorităţilor de partid şi de stat de atunci că Muzeul Brukenthal poate şi trebuie să devină un focar foarte important de cultură în România, că nu trebuie renunţat la el şi nu mai trebuie privit cu ostilitatea care era proiectată atunci peste tot ceea ce era german. Principalul merit al lui Nicolae Lupu, în aceşti primi ani de existenţă ai muzeului, a fost reuşita în promovarea muzeului ca instituţie culturală naţională de cea mai mare însemnătate.
Cu ajutorul lui Julius Bielz, pe care tata l-a menţinut şef al Secţiei de Etnografie şi Istorie, până în anul 1956, când a fost arestat, au fost salvate cărţile din biblioteca muzeului care ar fi trebuit să fie arse. Ordinul a fost ca să se ardă toate lucrările tipărite în Germania şi de către saşii din România în perioada 30 ianuarie 1933-9 mai 1945. Nu a fost arsă nici o carte. Când Julius Bielz a fost arestat, cu toate riscurile pe care le-a presupus acest lucru, tatăl meu i-a adăpostit în locuinţa noastră bunuri personale de valoare, pe care le-a adus o soră a lui (el nu a fost căsătorit), de teama unei condamnări însoţită de confiscarea totală a averii, după modelul acelor ani. Julius Bieltz a fost eliberat după un an, dar în 1958 avea să moară, în sala festivă a Bibliotecii Astra, în timpul unei manifestări ştiinţifice. Unele arestări s-au făcut şi ca formă de presiune asupra saşilor vizaţi a fi transformaţi în informatori ai Securităţii. Din dosarele CNSAS rezultă că în perioada 1955-1964 au fost recrutaţi un mare număr de informatori saşi, unii dintre ei angajaţi ai instituţiilor conduse de Nicolae Lupu. Toţi cei recrutaţi ca informatori au avut şi au şi astăzi la CNSAS, atât dosare de informatori, cât şi DUI (dosare de urmărire informativă), turnătorii fiind urmăriţi mai tare decât restul populaţiei.
După arestarea lui Julius Bielz, tata a despărţit secţia pe care o conducea acesta în două, întrucât se dezvoltase deja mult, înfiinţând o secţie de Istorie, unde l-a numit şef pe tânărul absolvent Iuliu Paul şi una de Etnografie, unde l-a numit şef pe Cornel Irimie. La pinacotecă l-a numit şef de secţie pe Teodor Ionescu, un valoros om de artă, pe care i l-a recomandat renumitul om de artă Ion Frunzeti, de la Institutul de Istoria Artei, un apropiat al academicianului George Oprescu.
După Julius Bielz, ceilalţi saşi, pe care tata i-a angajat ulterior, nu au mai avut de suferit, unii dintre ei fiind protejaţi de Securitate. Dintre români, cel care a avut probleme politice cu regimul a fost Cornel Irimie, fostul şef al tineretului legionar din Universitatea din Bucureşti. Dat afară în 1951, în Bucureşti şi nefiind primit să muncească nicăieri, a venit la tata în 1953 şi i-a cerut serviciu. Avea o fată foarte mică şi în anul următor i s-a născut şi al doilea copil, un băiat. Era necăjit şi, ca şi Nicolae Lupu, orfan de tată de mic. Mama lui era spălătoreasă. Ea şi-a crescut cei doi băieţi spălând rufe. Când a venit la noi acasă, în palat, să-i mulţumească tatălui meu că l-a angajat pe Cornel, mama îmi spunea că avea răni pe degetele de la mâini de la frecat rufele cu sodă, cum se spăla în acei ani. S-a oferit să ne spele şi nouă rufele. În 1957, autorităţile i-au cerut tatălui meu să-l dea afară. Ulterior, Cornel Irimie "a căzut la pace" cu Securitatea, a devenit informatorul cu nume de cod "Mănescu" şi a făcut o carieră frumoasă. În 1963 a fost trimis în Germania, unde a contactat numeroase cercuri româneşti şi săseşti. În rest, nu au fost epurări şi persecuţii majore.
Presiunea sistemului a fost mare pentru toată lumea, până la începutul anilor 1960, când s-a relaxat. Eliminarea unui mare număr de evrei şi de ţigani din aparatul de partid şi de securitate, a făcut să scadă ura împotriva saşilor. Acest fapt a fost important şi pentru Muzeul Brukenthal, unde lucrau mulţi saşi. Activiştii de partid şi securiştii de etnie română nu i-au mai persecutat pe saşi. Ulterior, în timpul lui Nicolae Ceauşescu au fost protejaţi de regim, promovaţi în numeroase funcţii de conducere, inclusiv la vârf. Nu uitaţi că Richard Winter a fost mulţi ani prim-secretar al judeţului şi mulţi alţi saşi au deţinut funcţii mari, au fost protejaţi ai regimului, pe care l-au susţinut, unii chiar cu tărie. Degeaba neagă astăzi şi dau vina doar pe etnicii români. Mulţi dintre saşi au fost turnători la Securitate. După 1990, din oportunism, nu mai recunosc acest adevăr istoric....

Mircea Biţu: În conştiinţa publică Nicolae Lupu a rămas un om cu merite mari în organizarea iniţială a muzeului.
Corvin Lupu: Când a venit tata la Brukenthal, a găsit un foarte mare depozit şi o foarte mică expoziţie, practic doar câteva tablouri expuse. Cel mai mare merit al lui Nicolae Lupu, privitor la Muzeul Brukenthal, este acela de a fi transformat un mare depozit într-un mare muzeu, organizat pe criterii ştiinţifice şi de a-l fi îmbogăţit prin mari achiziţii de piese şi prin plusvaloarea adusă de cercetarea ştiinţifică. Vă dau doar un exemplu ca să înţelegeţi la ce mă refer. Multe tablouri foarte valoroase fuseseră achiziţionate pentru Samuel von Brukenthal din diverse târguri de artă ca având autori anonimi, iar prin cercetare ştiinţifică şi cooperare ştiinţifică internaţională, finanţată de statul român, au fost identificaţi autorii, ceea ce a mărit foarte mult valoarea pieselor.
O parte din obiecte au fost găsite în lăzi, iar administratorul muzeului, un anume Guist, care locuia şi el în incinta palatului, undeva la parter, i-a spus tatălui meu că în 1943, după înfrângerile suferite de armata germană în URSS, a existat un proiect de trimitere a valorilor principale ale muzeului în Germania, pentru a le salva de un posibil jaf sovietic. Proiectul a murit, pentru că Hitler a ordonat să nu se mai aprobe transporturi feroviare civile decât după acoperirea integrală a nevoilor frontului, nevoi care nu au mai putut fi satisfăcute integral, până la terminarea războiului.
Tata s-a mişcat repede şi a trecut la amenajarea spaţiilor şi la organizarea expoziţiilor, la obţinerea de posturi de muzeografi şi de fonduri mereu crescute, în ciuda sărăciei generale din ţară şi a spolierii economiei naţionale de către ocupantul militar sovietic. Pierdusem războiul... Muzeul a atras repede atenţia la scară naţională şi a început să fie vizitat de mari personalităţi ale timpului. Aceste vizite au fost deosebit de importante pentru obţinerea de sprijin material şi decizional pentru proiectele muzeului.
Mihail Sadoveanu a venit de două ori cu academicianul George Călinescu. Academicienii Andrei Oţetea, Geo Bogza, Emil Condurachi, Daicoviciu veneau mai des. Când a ieşit din închisoare, acad. Constantin C. Giurescu a venit la tata şi, printre altele, i-a povestit cum a murit în celulă Gheorghe Brătianu, cel mai mare istoric al perioadei interbelice. Practic, toţi oamenii mari ai României de atunci au călcat pragul muzeului. Demnitarii foarte înalţi de partid, din ţară sau din străinătate, veneau şi vizitau muzeul în zilele de luni, când era închis pentru oamenii de rând. În 1957, tata a fost sunat de la partid şi i s-a spus că vine o delegaţie şi  i-a cerut să o conducă prin muzeu. Au venit un bărbat şi o femeie, însoţiţi de doi securişti şi un translator de limba maghiară. La sfârşitul vizitei, unul dintre securişti l-a întrebat pe tata dacă ştie pe cine a condus. Tata i-a răspuns că nu ştie, iar ofiţerul a spus: "Imre Naghi". Curând acesta a fost predat la Budapesta pentru a fi executat.
Vizite au făcut şi oamenii politici: Maurer, Chivu Stoica, Leonte Răutu, Gogu Rădulescu, Vasile Patilineţ, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş şi mulţi alţii.
Tatăl meu este cel care a mărit mult muzeul, nu numai prin achiziţii valoroase de opere de artă, piese arheologice, numismatice, cărţi etc, dar a preluat şi Muzeul de Ştiinţe Naturale, a preluat de la primărie Casa Albastră, a preluat şi pus sub îngrijire valoroasele colecţii ale Asociaţiunii ASTRA, desfiinţată de regimul antiromânesc al ocupaţiei militare străine, a preluat clădirea primăriei vechi a oraşului, unde s-a făcut ulterior Muzeul de Istorie, a preluat Turnul Sfatului, pe care l-a transformat în expoziţie vizitabilă, a preluat Muzeul de vânătoare etc.
În anul 1961, Nicolae Lupu a demarat documentaţiile în baza cărora a obţinut toate terenurile din Dumbrava Sibiului pe care, începând din 1962, a început edificarea Muzeului tehnicii populare, cum s-a numit iniţial această componentă a secţiei de etnografie a muzeului, devenită astăzi, prin contribuţiile ulterioare ale lui Cornel Irimie şi, mai ales, Corneliu Bucur, marele muzeu de astăzi care poartă numele de ASTRA. Tata a făcut foarte multe şi a avut mari realizări. De multe ori, invidia i-a făcut pe unii să încerce să facă aceste realizări uitate, iar unii s-au împăunat pe ei înşişi cu realizări ale lui Nicolae Lupu.

Mircea Biţu: Iată, pagini de istorie a Sibiului şi a Muzeului Brukenthal. Cum de a fost simpatizantul legionar Nicolae Lupu menţinut în funcţie atâţia ani? A fost membru al partidului unic?

Corvin Lupu: Până în 1950, tata l-a avut ca sprijin la partid pe Petru Lepedeanu, care era şi curajos şi deştept şi muzeul a fost ocrotit. În acei ani, prim-secretarul judeţului a fost o vreme un pantofar fără şcoală, pe nume Gligor, tatăl valoroasei cercetătoare în biblioteconomie Doina Nägler. Acesta nu s-a amestecat în problemele muzeului. Primarul a fost cel mai agresiv şi se mira mereu că tata nu-i pedepseşte pe saşi, susţinătorii lui Hitler şi adversarii evreilor şi ţiganilor care ajunseseră în funcţiile foarte importante. Îl întreba când îi va da afară pe saşi. Gândiţi-vă, domnule director Mircea Biţu, că suntem în anii în care saşii încă erau deportaţi în Uniunea Sovietică.
Ca să încheiem discuţia despre Petre Lepedeanu, vă mai spun că tata a fost mereu sigur că marele gânditor Lucian Blaga nu a cunoscut gulagul comunist datorită lui Petru Lepedeanu. Din umbră, acesta a avut puterea să-l ocrotească tacit. În iunie 1950, s-au desfiinţat judeţele şi s-au format cele 16 regiuni, Sibiul fiind arondat Regiunii Stalin. Lepedeanu a fost mutat la Braşov, la regiune şi a contribuit mult la înfiinţarea Universităţii "Transilvania" din acel oraş. A murit tânăr.
Tata a avut şi el şansele lui în viaţă, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, dar el  s-a bazat mereu pe competenţa lui profesională deosebită şi pe puterea de muncă.
Un alt sprijin din umbră pe care l-a avut a fost faptul că se cunoştea cu şeful guvernului ţării. Prim-ministrul Petru Groza a vizitat muzeul de două ori, în 1949 şi 1952. Unul din copiii săi, Octavian Groza, care în perioada naţional-comunistă a fost ministru al Energiei Electrice, a învăţat la Liceul "Decebal" din Deva. Familia Groza avea conacul pe moşia lor de la Băcia, în apropiere. Duminica, familia Groza invita la masă colegi ai lui Octavian, pe care şi-i alegea acesta, tata fiind mereu chemat, fiind apreciat pentru că era deştept. Acolo a cunoscut-o şi pe Mia Groza, sora mai mare a lui Octavian, care avea să devină vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale. Când Petru Groza a venit prima oară la muzeu, tata era "în lucru" la Securitate, ca legionar. În dosarul său de la CNSAS am văzut că securiştii ştiau multe detalii. Printre altele, ei au consemnat că în octombrie 1940, îmbrăcaţi în cămaşă verde, elevii fruntaşi la învăţătură din liceu, conduşi de director, l-au aşteptat pe peronul gării din Deva pe conducătorul statului naţional-legionar, generalul Ion Antonescu. Elevii şi profesorii erau îmbrăcaţi în ţinută legionară şi l-au salutat pe Ion Antonescu cu salutul legionar. Tata a fost acolo şi securiştii ştiau. De asemenea, ştiau că în zilele rebeliunii din ianuarie 1941, tata a fost selecţionat de directorul de atunci al Liceului "Decebal" din Deva, profesorul Liviu Sirca, să păzească clădirea liceului şi multe altele.
Acest dosar i-a atârnat toată viaţa de gât şi doar competenţa şi prestigiul la care a ajuns l-au ajutat să-l surmonteze, parţial doar, pentru că în finalul carierei sale din perioada regimului socialist de stat a fost marginalizat. În anii 1950 şi la începutul anilor 1960, ofiţerul de securitate care a semnat cele mai multe rapoarte negative despre Nicolae Lupu a fost lt. col. Eduoard Mezey, un evreu maghiar, care menţiona în fiecare raport că Nicolae Lupu este un element nesincer, necooperant, legionar, periculos, neloial şi îşi exprima nedumerirea faţă de organele de partid pentru faptul că nu îl destituie din funcţie. El dădea mereu exemple de cum s-au convins ofiţerii de securitate că ascunde lucruri pe care ar trebui să le raporteze. Astăzi este cunoscut că aceşti judeo-bolşevici îi urau pe români, mai ales pe legionari, aşa cum i-au urât mai târziu şi pe naţional-socialiştii ceauşişti, împotriva cărora au acţionat cu perseverenţă, până la reuşita loviturii de stat din decembrie 1989, dar şi ulterior.
În 1949, când Petru Groza l-a îmbrăţişat pe tata în văzul lumii, le-a murit sporul securiştilor. În 1952, Petru Groza a venit a doua oară la muzeu, dar numai cu pretextul de a vizita o expoziţie nouă. Ajuns în muzeu i-a spus tatălui meu că va simula că nu se simte bine şi-l va ruga  să-l ducă în locuinţa sa să se întindă pe pat şi îi va cere mamei mele să-i facă un ceai, iar pe tata l-a trimis  să-l aducă în locuinţa noastră, în secret, pe mitropolitul Nicolae Bălan. Mitropolitul a venit îmbrăcat ca un mirean şi a intrat pe poarta palatului dinspre strada Xenopol. Groza şi Bălan au vorbit aproximativ două ore. A fost precis o discuţie foarte importantă. Petru Groza nu l-a lăsat pe tata să participe la discuţie. I-a cerut să iasă din cameră. Tata a reţinut că Petru Groza şi Nicolae Bălan au avut o relaţie deosebit de strânsă. În 1955, când a murit mitropolitul Nicolae Bălan, Petru Groza a venit la înmormântare şi s-a întâlnit cu tata, dar nu a mai venit la noi acasă.
Au mai vizitat Muzeul Brukenthal majoritatea marilor personalităţi culturale, ştiinţifice şi politice ale ţării. Preşedintele Prezidiului Republicii Populare Române, academicianul Constantin Parhon, unul din marii savanţi români din toate timpurile şi de o mare modestie, a admirat muzeul şi l-a rugat pe tata să-i angajeze o nepoată. Este vorba despre Veturia Jugăreanu, o cercetătoare de cel mai înalt nivel în domeniul Biblioteconomiei. Are o operă foarte valoroasă. Tata a numit-o şefa bibliotecii, secţie pe care Veturia Jugăreanu a reorganizat-o ştiinţific în forma care s-a păstrat până astăzi. Era foarte competentă şi harnică. Tata a promovat oameni foarte buni.
Faptul că avea dosar politic necorespunzător acelui regim politic a făcut ca autorităţile să îi folosească priceperea, dar, de la un timp, să nu-l mai ţină în prim-plan. Tata a fost primit în partid abia în anul 1964, după 16 ani de directorat la muzeu şi opt ani de şefie la institutul Academiei Române...
La dosarul lui de securitate există un document, semnat în 1966 de şeful Securităţii Judeţului Sibiu, colonelul Dumitru Surd, bunicul dinspre mamă al Dacianei Ponta, europarlamentarul de astăzi, adresat generalului de securitate Ioan Bolintineanu, şeful Securităţii Regiunii Stalin, devenită "Braşov", după 1960. În document se arată că Securitatea Sibiu a informat în mod repetat organele de partid în legătură cu faptul că Nicolae Lupu a fost simpatizant legionar şi nu este o persoană de încredere, dar, cu toate acestea, a fost făcut membru de partid şi este susţinut de factorii politici de conducere. Ca urmare, col. Dumitru Surd a propus clasarea dosarului său de urmărire informativă la Arhiva "C", lucru aprobat de generalul Bolintineanu. A fost doar o victorie de etapă a tatălui meu, întrucât Securitatea nu a pierdut nici un război, cu nimeni, încheindu-l "victorioasă" inclusiv pe cel cu Ceauşescu şi, de fapt, cu România!
Muzeul Brukenthal a fost mereu în atenţia CC al PCR. Tata a avut contacte şi a fost sprijinit şi de înalţi demnitari politici. Evreii Leonte Răutu (nume real Lev Nikolayevich Oigenstein), secretar al CC al PCR şi Constanţa Crăciun (Helena Vintze), ministru al Culturii şi preşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, deşi ştiau că fusese simpatizant legionar, l-au sprijinit. Leonte Răutu   l-a ajutat şi cu înfiinţarea Facultăţii de Filologie-Istorie.
După constituirea judeţului Sibiu (martie 1968), timp de un deceniu, tata a fost apreciat şi de şefii judeţului, Nicolae Gavrilescu (ulterior, ambasador în China şi prim-secretar de judeţ la Gorj) şi Richard Winter (ulterior ministru al Ministerului Aprovizionării Tehnico-Materiale şi Gospodăririi Fondurilor Fixe). După venirea prim-secretarului Vasile Bărbuleţ, un cadrist ferm şi rigid, tata a fost complet marginalizat. Vasile Bărbuleţ mi-a respins şi mie cererea de înscriere la doctorat, astfel că am putut susţine doctoratul abia după schimbarea regimului. Aveam şi un frate fugit în străinătate, fapt care a pus capac dosarelor noastre politice şi ne-a condamnat la marginalizare cvasi-totală. Aşa a fost istoria. Nu o putem privi cu ură şi cu patimă. A fost cu bune şi cu rele, ca viaţa, în general... Astăzi sunt alte "rele" în societate, unele dintre ele la fel de mari.
În anul 1969, Nicolae Lupu a devenit membru al Academiei de ştiinţe Social Politice şi a fost numit decan al Facultăţii de Filologie-Istorie a cărei înfiinţare o pregătise, o documentase şi pentru a cărei aprobare a căutat şi a găsit sprijinul necesar, în timpuri deloc uşoare. Fusese deja promulgată legislaţia cumulului de funcţii şi din cele trei instituţii pe care le conducea, muzeul, Institutul Academiei Române şi facultatea, a ales-o pe ultima. Era copilul lui cel mai mic, de care simţea că trebuia să aibă grijă cel mai mult. Ca urmare, a optat pentru funcţia de decan. Ulterior, în opinia publică s-a răspândit zvonul că, de fapt, ar fi fost destituit de la muzeu, lucru neadevărat. Ministrul Culturii (care era preşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă), Pompiliu Macovei, a venit personal la Sibiu şi l-a rugat pe tata să nu plece de la Muzeul Brukenthal, dar voinţa lui de a înfiinţa o universitate a fost mare.

Mircea Biţu: Sunt într-adevăr fapte deosebite. Despre marile realizări ale lui Nicolae Lupu de la Academie şi de la Universitate, o să vorbim cu alt prilej. Vă mulţumesc mult.

Corvin Lupu: Şi eu vă mulţumesc şi doresc cititorilor "Tribunei" sănătate şi bucurii.






comentarii
1 comentarii

profesorul n lupu un mare domn si un mare istoric,decan, etc
fiul corvin-fost si basketbalist la U ibiu-a fost dat afra din utc(uascr de atunci)cind a fugit fratele in germania
de atunci au existat vorbe -corvin ar fi fost si turnator la secu-ceva nu se e logic aici,dat afra din utc si turnator!
adi 70
01.04.2019 15:49
Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

casino

CibinFEST

Profesional PN

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia