Baletul văzut şi baletul nevăzut

Se spune că muzica începe acolo unde cuvântul îşi pierde sensul. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre dans, pentru că balerinii ne destăinuie poveşti întregi, fără a avea nevoie de cuvinte. Scena, decorul, costumele, muzica, propriul trup devin "uneltele" pe care ei le folosesc pentru a transpune publicul în lumea fragilă a mişcării, care trăieşte atât timp cât ţine muzica.
Baletul este o artă făcută cu grijă, aparent simplă, dar puţini sunt aceia care ştiu că paşii uşori, zborul, graţia şi săriturile înalte ascund ani întregi de muncă în sala de studiu, repetiţii epuizante şi eforturi care uneori forţează limitele. Pentru că acolo, pe scenă, balerinii îşi transformă cu migala şi încăpăţânarea sculptorului, propriul trup, în operă de artă, având o singură şi supremă răsplată: aprecierea şi aplauzele publicului.

Am ajuns la Casa de Cultură a Sindicatelor într-o seară de miercuri, cu mai bine de o jumătate de oră înainte de începerea Galei de Balet pusă în scenă de Teatrul de Balet Sibiu, având suficient timp pentru a asista la pregătirile de spectacol ale balerinilor sibieni şi pentru a le simţi şi împărtăşi emoţiile. Jos, la cabine agitaţie mare. Un contrast interesant cu liniştea care domneşte pretutindeni pe coridoare. Balerinele se pregătesc febril pentru două ore de spectacol care şi de această dată se anunţă a umple sala. În cabine, pe umeraşe, stau cuminţi costumele pe care dansatoarele le vor îmbrăca pe parcursul serii, dar o mare parte dintre ele sunt deja machiate, costumate, trasând ultimele retuşuri. Pe feţele micuţe este aşezat cu migală un machiaj dramatic. Buzele de culoarea sângelui, liniile rotunde ale ochilor dublate de câte o dungă neagră, îngroşată, pomeţii ridicaţi cu roşu, trebuie să transmită privirea, emoţia şi mesajul până în cel mai îndepărtat ungher al sălii cu aproape 700 de locuri. Părul, împodobit cu panglici, flori sau diademe este strâns în coc, cu grijă, la spate, una dintre soliste aruncând în ultima clipă un nor rarefiat de fixativ peste firele rebele.
În celălat colţ al cabinei cu oglinzi mari, devenite neîncăpătoare din cauza agitaţiei, o balerină îşi pregăteşte picioarele pentru poante. Acele încălţări care o vor ajuta să-şi ridice cu uşurinţă trupul pe vârfurile întinse ca nişte ace. Îşi înveleşte fiecare deget în parte în leucoplast, pentru a-l proteja de „dinţii” poantelor. Picioarele balerinelor sunt cele mai solicitate, "pancii" cu vârfuri boante provocând dureri ascuţite şi bătături celor care îi poartă.

"Cum înveţi să legi şireturile..."

Timpul trece ca o părere, mascat de agitaţia balerinilor, care înainte cu câteva minute de spectacol încep să se încălzească, în culise sau pe scenă departe de ochii spectatorilor, ascunşi privirilor curioase de cortina trasă. Lângă mine, o fată îşi leagă poantele într-un mod aproape savant. Mă priveşte cumva surprinsă când o întreb de tehnica ce pare complicată şi îmi spune liniştită "aşa cum înveţi să legi şireturile, înveţi să legi şi poantele", după care se ridică repede de jos şi fuge pe scena plină de dansatori pentru a repeta o mişcare complicată. Există o solidaritate a balerinilor înainte de spectacol, indiferent că sunt solişti sau nu, în acele momente nu a mai rămas decât emoţia vie şi atât de densă încât ar putea fi tăiată cu cuţitul. "Baftă!" , "Doamne-ajută! Să fii frumoasă" aud undeva în stânga mea, venind repede şi răspunsul: "Baftă şi ţie, nu mă las". Ei se îmbrăţişează, se susţin reciproc, se încurajează. Pentru că acum nu mai e nimic de făcut, mintea, talentul şi munca fiind cele care dictează, trupul încăpăţânat fiind pus la respect, cu îndârjire. "Deja sunt gata transpirată" aud din nou, în timp ce în cealaltă lume, a spectatorilor, iubitorii dansului îşi iau locul în sală.

Spectacolul din culise

În culise miroase ciudat. O combinaţie greu de definit care deşi nu are decât puţin din toate acestea, adună totul într-o moleculă: praf, vopsea, lemn, pânză, în cantităţi necunoscute, ca o poţiune magică. Un miros inconfundabil, care odată trăit, rămâne în memorie, revenind ori de câte ori ajungi în preajma altei scene, a altor culise. Şi spaţiul este strâmt, închis între faldurile negre ale cortinei şi "pantalonilor", aici încercând să-mi găsesc şi eu un loc. Aleg un scaun "uitat" lângă intrarea în culise, având o perspectivă destul de bună asupra tuturor lucrurilor care se află în jurul meu, mă fac mică şi tac chitic, pentru a nu-i deranja pe balerini.
Începe spectacolul.
De lângă scenă nu se vede bine, din cauza reflectoarelor care inundă locul în lumină, iar culisele s-au golit. Printre reflectoare, lungindu-şi gâtul pentru a-şi urmări colegii, mai stau doar cei care vor dansa în minutele următoare. Unii liniştiţi, calmi. Alţii agitaţi, încă încălzindu-se. Lângă mine, aşezată pe jos, o japoneză micuţă îmbrăcată în tutu aplaudă în rând cu publicul. O face, însă, neauzit, în linişte.
La câţiva metri mai departe, pas-de-deux-ul (dansul în doi) le dă aripi balerinilor. El zboară în sărituri ample, spectaculoase, sfidând pământul, natura şi gravitaţia, părând că ascunde aer în oase, în timp ce ea, "conduce" cu mintea şi sufletul fiecare întindere de picior, sau tresărire de deget. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Niciun centimetru sau milimetru de trup. Pentru că dansul clasic este construit după reguli stricte care s-au păstrat neschimbate de cel puţin o sută de ani. Acolo, pe scenă, balerinii nu mai sunt oameni, pentru că ei se ridică deasupra slăbiciunilor specifice naturii umane, controlând cu o voinţă de fier mâinile şi picioarele, respiraţia tăiată din pricina efortului şi lipsa aerului cu care se confruntă uneori. Şi zâmbesc, sunt trişti sau speriaţi, după cum le-o cere rolul, lupta cu propria persoană ducându-se în interiorul lor, nu în faţa publicului. Abia când în aplauzele publicului ies din scenă, ei redevin umani, permiţându-şi să cedeze. Pentru că, după un dans prelungit una dintre balerine şi-a pierdut echilibrul în culise. "Respiră adânc!" "Lasă, nu e nimic, nu te supăra acum!"aud îndemnurile celor care îşi aşteaptă rândul pentru a intra în scenă, în timp ce cei care tocmai s-au prezentat publicului, respirând sacadat, au fruntea, faţa, braţele, spatele, scăldate în broboane de sudoare care cad în stropi pe podeaua indiferentă.
Unii ies din scenă bucuroşi, le mulţumesc partenerilor de dans, alţii scrâşnesc din dinţi de supărare că au pierdut o măsură din muzică, au făcut o piruetă imperfectă, sau au greşit un arabesque. Pentru că deşi pentru public o mişcare imperfectă trece neobservată, ei, dansatorii, ştiu când ea este departe de perfecţiune.
Cea de-a doua parte a Galei de Balet m-a găsit în public, departe de lumea închisă a dansatorilor, care nu lasă să răzbată nimic în afară. De aici, din sală, nu se văd nici efortul, nici sudoarea. Doar uşurinţa aceea de necrezut şi faţa senină care fac să pară că totul este simplu. Ca un joc de cuburi.

Dansul - o "boală" incurabilă

Dansul este ca o boală incurabilă, întrucât „microbul” odată inoculat îl bântuie pe dansator mult timp după ce şi-a pus papucii în cui, pentru că foştii balerini rămân în preajma acestei arte. Majoritatea balerinilor îşi încep cariera încă de la vârsta de zece ani, cu primele ore de studiu în sala de balet, care continuă în fiecare zi, şi îşi iau la revedere de la scenă la 46 de ani, când ies la pensie."Sunt încadraţi într-o grupă de muncă similară cu cea a minerilor. Lucrează într-un mediu destul de poluat din cauza prafului", spune Ovidiu Dragoman, directorul Teatrului de Balet Sibiu. Praful, efortul şi uzura fizică îşi spun cuvântul, punându-şi amprenta pe trupul balerinilor care studiază mai mult de opt ore pe zi, pentru a dobândi tehnica şi siguranţa de pe scenă. "Este o muncă foarte grea, pentru că balerinii muncesc atât fizic cât şi intelectual, în acelaşi timp (...) Trebuie să te implici 100%", mai spune Ovidiu Dragoman, de la care aflăm că Teatrul de Balet Sibiu numără 20 de balerini. Nouă japonezi, o finlandeză, o neo-zeelandeză, o belgiană, restul fiind români, toţi găsind aici cel mai bun mod de comunicare: dansul.
Baletul este o artă complexă, care topeşte în cele câteva ore de spectacol ani de muncă, efort, muşchi încordaţi, sudoare, pictură, sculptură, muzică şi mişcare, un limbaj pe care omenirea l-a folosit încă de la începutul existenţei sale, în încercarea de a primi măcar o privire din partea zeilor.


.