Augustin Cozmuţa

Eheu fugaces… labuntur anni.

Cât despre anii ce au trecut de când l-am cunoscut pe comilitonul nostru întru ale toposului şi în ale scrisului (el fiind un foarte harnic scriptor — spre deosebire de mine care mă aşez mai greu în discursul scris) să tot fie ceva mai mult de un deceniu.
Prilejul întâlnirii noastre a stat tot sub semnul marii culturi căreia jurnalistul şi scriitorul Augustin Cozmuţa i-a adus ofrandă, slujind-o, chiar în vremuri mai rele, în mod exemplar, neabdicând de la principiile morale care sunt un dat pentru un ethos ca locuire a spaţiului ce-l caracterizează pe omul din Maramureş.
Revenind la întâlnirea noastră, ea s-a situat sub oficiile augurale ale regretatului poet, romancier şi filozof antropolog Vasile Avram. Rememorăm acele zile de început al anotimpului exploziilor florale în burgul medieval de pe malurile Cibinului. Vechea cetate a lui Hermann arhitecturată în geometria gotico-barocă îşi primea oaspeţii veniţi din toate orizonturile la Colocviile Internaţionale Cioran. Câţiva ziarişti maramureşeni, printre care Augustin Cozmuţa, veniseră aici să se împărtăşească din tainele filozofiei profetului apocalipsei civilizaţiei europene.
În exerciţiul hermeneutic consacrat marelui răşinărean interferau idei şi glose venite dinspre sudul Balcanilor, din Vechea Eladă, ce-şi prelungea prin poeta şi artista Polixenia Kasda semioza cultural ortodoxă, până în occidentul civilizat şi pragmatic, protestant al Olandei şi Belgiei.
Părtaşi la omagiul nostru adus colegului maramureşean, Polixenia Kasda ne-a oferit în seara petrecută în ospitaliera casă a soţilor Avram un adevărat banchet spiritual, în sens platonician. Filozofia ce a oferit deschidere întregii Europe se armoniza calm cu gândirea mai aspră a celor din Nord. Această neuitată seară a venit după ce în miezul zilei, ieşind de la lucrările Colocviului ne-am fotografiat în faţa Universităţii „Lucian Blaga”, sub o bătrână magnolie ce-şi răzbuna vârsta într-un valpurgic potop floral.
Clipele, vai, cele repezi păreau a se opri în loc, uşor umbrite de fulgerarea unui gând melancolic al „marii treceri” ce-şi rostuia rostul chiar şi în această Arcadie a spiritului central european. Cetatea în care se mai auzeau parcă ecourile paşilor lui Blaga şi Radu Stanca ecouri ce consunau cu versurile marelui Tao: „Lângă Sibiu, lângă Sibiu prin lunci / numai stejarii vor mai fi şi-atunci…”
N-aş vrea să ne lăsăm prea cuprinşi de umoarea melancolică a acestor celebre versuri amintind că omul cât trăieşte e mereu confruntat cu propriile limite trăind în blagianul orizont al misterului şi revelării.
Scriitorul Augustin Cozmuţa a stat, aş zice, sub semnul ingrat al jurnalistului ce procesează clipa, amânându-şi povestea vieţii sale ca discurs.
Şi totuşi, dând Cezarului ce-i al Cezarului şi-a introspectat eul, la început prin afinităţile elective cu alte euri. Amintesc aici cărţile sale: Punct de trecere — volum de interviuri, debut editorial, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1995; Punct de vedere — editoriale jurnalistice; Jurnal californian — Coasta pacifică, volum ce ţine de genurile biograficului, carte ce ne revelă în memorialistul jurnalist un romancier in nuce; şi cea mai recentă apariţie de care am cunoştinţă, Punct critic, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2004, carte ce probează spiritul critic al autorului care mizează în glosele sale, consacrate unor nume de referinţă din literatura contemporană română şi nu numai, pe revelarea valorilor esteticului în operele intrate în exerciţiul său hermeneutic, fie că e vorba de nume mai de prim-plan sau de scriitori de mai mică anvergură. Augustin Cozmuţa rămâne un adept fidel al criticii practicate de G. Călinescu şi Eugen Lovinescu, înscriindu-se prin ceea ce a făcut până acum în „butada” călinesciană care afirmă că pentru a fi critic de poezie, proză, dramaturgie, trebuie să fii „ratat” tu însuţi genul.
Cozmuţa „ratează” la modul înalt ca scriitură, cel puţin în discursul prozastic şi văd în el un prozator autentic, sporind o literatură care după 1990 s-a dovedit a fi foarte bogată, acea literatură care nu refuză ficţionalul deoarece se simte mai bine în ceea ce s-a numit texte aparţinând „genurilor biograficului”.
Mă mai apropie de Augustin Cozmuţa misiunea paideică a jurnalistului şi a dascălului. Şi unul şi altul, în condiţii normale, sunt nişte formatori împlinind un program paideic.
Aş cita aici câteva rânduri din C. Noica — Jurnal filozofic (1944). Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: „Acum ne putem despărţi. Căci orice s-ar întâmpla de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul, să te întâlneşti cu celălalt.”
Eu m-am întâlnit cu Augustin Cozmuţa, eu de pe un versant al Hudinului, el de pe celălalt.
Cât despre adagiul horaţian „Eheu fugaces… labuntur anni” în loc de Postume, Postume aş spune Augustine, Augustine!

prof. univ. dr. Ioan Mariş.