logo
Amintiri cu Ioan Alexandru
Amintiri cu Ioan Alexandru

Mirosul verii cu soarele „lacrimii Domnului” se asociază adesea în sufletul meu cu Poetul Ioan Alexandru. Vara ne-am întâlnit după mulţi ani la Cuhea — Maramureş, vara ne-am revăzut în Câmpia Teleormanului acasă la Moromete, vara am străbătut uliţele lungi ale unui oraş, capitală de judeţ în secuime. An de an Poetul venea ca într-un pelerinaj iniţiatic la Sfânta Mănăstire de la Moisei unde predicile sale tulburau sufletele celor ce-l ascultau; mulţimea de credincioşi venea de la mănăstire cu feţele transfigurate. Se producea o reală metanoia sub forţa terapeutică a cuvântului care nu diferea mult de poezia sa, doar că oratoria miza mai mult pe parabolă decât pe metaforă.

Rememorând aceste întâlniri augurale, mi-am dat seama că momentele petrecute la Cuhea mi s-au întipărit în suflet ca nişte întâlniri de taină, deşi acestea îşi urmau rostul lor în comuniune cu satul adunat la biserică şi cu copiii ce se pregăteau de pelerinajul de la Sfânta Mănăstire Moisei.

Am încercat, mai ales după plecarea lui prea timpurie la cele veşnice, să cuantific acea nevoinţă, manifestată patetic, într-o retorică ce valorifică dintru început miezul, esenţa întâlnirii cu celălalt/ceilalţi. Vorbele ce se rostogoleau năvalnic, ca apele învolburate de munte, în ritmul curgerii lor se aşezau într-o logică nu neapărat a comunicării directe, ci a comuniunii/cuminecării cu cei ce-l ascultau. Pentru el latinescul dicere însemna a arăta în sensul de epifanie şi abia mai târziu a arăta prin vorbe. Ceea ce arăta el prin vorbe inspirate era calea adevărului, a credinţei în învăţătura biblică. Aş aminti în acest context un mic expozeu rostit sub tâmpla bisericii, monument gotic, din Cuhea, capitala Voievodatului Maramureş. Era un sfârşit de august, cu un soare blând ce se juca în pletele şi pe feţele de mucenici ai muncii, sătenii ce veniseră la liturghia duminicală ce precede marea sărbătoare a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. La sfârşitul liturghiei ce se desfăşura afară, bătrânii mai osteniţi şedeau pe nişte laviţe şi ascultau într-o oarecare somnolenţă cuvintele preotului care în loc să tălmăcească pericopa evanghelică se găsea şi el în vorbă. În final este invitat Poetul să spună câteva cuvinte credincioşilor. Ca un tunet, într-un exordiu ex abrupto se aude vocea Poetului, care nu numai că i-a trezit pe ţăranii obosiţi de munca grea a câmpului, dar i-a şocat în aşa măsură, încât unii au căzut de pe laviţe. Ce spunea la început într-o retorică vituperantă la adresa lumii ce se îndepărta de dreapta credinţă? Voi încerca sa redau cât mai fidel cuvintele Poetului profet: „De două mii de ani, capul Sfântului Ioan se tot rostogoleşte, se tot rostogoleşte în numele adevărului”. Continuând, spusele Poetului s-au constituit în final într-o mărturisire de credinţă pe care ne-a trecut-o nouă, celor care îl ascultam cu evlavia originată de presimţirea că eram în vecinătatea unui ales al Domnului.

Aş mai invoca aici câteva întâmplări la care am fost martor. Două dintre acestea s-au petrecut la Miercurea-Ciuc, capitala judeţului Harghita. Era prin anii 1986–1987. Contextul politic era evident ostil manifestărilor unor libertăţi individuale, nemaivorbind de cele colective. Era vară, se apropia vacanţa elevilor din preuniversitar. Într-o sâmbătă şi o duminică s-a desfăşurat faza judeţeană a sesiunii de referate pe diferite specialităţi. După prima parte a zilei ne ducem la cantina Liceului nr. 1 (azi „Márton Árpád”). În sala de mese, ca un refectoriu (era pe vremuri colegiu catolic), apare Ioan Alexandru însoţit de câţiva scriitori de la Bucureşti. Lumea s-a bulucit la mâncare, când din senin tună vocea Poetului care imperativ ne aşează pe toţi în genunchi să rostim după el un „Tatăl nostru”, şi acest fapt fără precedent s-a petrecut în prezenţa conducerii colegiului, a conducătorilor P.C.R. şi U.T.C. din şcoală. În acelaşi oraş, de data aceasta într-o toamnă ruginie în care foioasele de la Ciuc şi Tuşnad sonorizau ca nişte arpegii de orgă, s-au petrecut două momente aparent distincte, însă în realitate legate între ele. Simpozionul de literatură contemporană onorat de poeţii Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioana Bantaş, secondaţi de marele actor şi colecţionar de artă Dan Nasta, s-a desfăşurat în noua clădire a cabinetului de partid în prezenţa mai marilor de la judeţ. Inspectoratul judeţean de învăţământ a desemnat câte un profesor să facă o scurtă incursiune în creaţia respectivilor poeţi. Eu am fost desemnat să-l prezint pe Ioan Alexandru. Aveam un text scris (publicat după 1989) însă, văzând figura radioasă de iubire şi bunătate a Poetului am simţit nevoia să reiterez în câteva cuvinte întâlnirea din Maramureş, petrecută sub „tâmplele gotice” ale bisericii, unde am primit şi eu taina botezului. A urmat lectura textului. După terminarea prezentărilor, poeţii ne-au împărtăşit din laboratorul lor de creaţie. Ioan Alexandru a strălucit în expunerea sa, centrându-şi oratoria (era un mare orator) pe dimensiunea transcendentă, divină a creaţiei, reluând o teză a lui Platon, teză trecută prin metafizica creştină. Colegii ceilalţi au mers la o agapă, mai mult sau mai puţin creştină. De la această „agapă” a lipsit marele Poet şi evident eu, solicitat imperativ: „Frate Ioane (aşa mi se adresa), tu vii cu mine.” Nu ştiam unde până am ajuns duşi de maşina unui preot la o bisericuţă din Staţiunea Tuşnad. Acolo preotul cu o măicuţă a săvârşit paraclisul Sfintei Paraschiva. Eu şi încă un coleg am citit din cărţile liturgice textele indicate de măicuţă. Totul s-a aflat foarte repede, iar întâlnirea de a doua zi cu elevii unui mare liceu a fost anulată. Inspectoratul a găsit un ţap ispăşitor la desfăşurarea de la comitetul de partid. S-a indus ideea că eu l-am provocat pa Alexandru, mai precis, i-am catalizat discursul atât de stânjenitor pentru o ideologie atee. De altfel, o tovarăşă care reprezenta cultura socialistă în judeţ îl întreabă, fiind la prezidiu, pe Dan Nasta: „Tovarăşul Nasta, ce predă tov. Alexandru la facultate?” Răspunsul hâtrului personaj, ce-şi mângâia barba de patriarh, a căzut ca o ghilotină: „Biblia, Biblia, doamnă!”

Sunt multe, foarte multe asemenea întâmplări şi nu cred că e cazul să le mai amintesc aici. Cele relatate ne pot duce la o aproximare a unei dimensiuni esenţiale a activităţii Poetului şi anume aceea de învăţător al celor mulţi, un magistru ce lucra prin cuvântul ţesut într-un labirint oratoric din care un hermeneut atent ar putea descifra emoţia triadică: eul cuvântător, textul şi receptorul (ascultătorul). Oratoria lui rodea în ogorul nu de puţine ori sterp al omului de rând ce-l asculta. Carisma sa, poziţionarea în centrul textelor sacre realizau acea paidee ce constituie coloana vertebrală a oricărei educaţii religioase.

Exista în tot ce spunea Ioan Alexandru o tensiune activă spre Dumnezeu, o tensiune ce ţine de statutul ontologic al Creaturii. Poetul îl gândea pe Dumnezeu cu sufletul: „Dacă, Dumnezeu e într-adevăr gândul cel mai greu de gândit, El nu e de negândit. Dacă sunt alcătuit după chipul şi asemănarea Lui, atunci trebuie să dispun de capacitatea de a-L cunoaşte” (A. Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993, p. 60).

Ioan Alexandru trăia, aş zice, în exces comuniunea cu Dumnezeu, de aceea cuvintele lui adresate celor mulţi căutau în simplitatea lor vecinătatea Logosului. El se adresa deopotrivă şi omului învăţat şi omului simplu care-şi rostuia viaţa după calendarul divin. Poetul devine slujitor al Cuvântului, mijlocind pentru cei mulţi întruparea Logosului în istorie asemenea preoţilor şi diaconilor care au întreţinut vie credinţa în înviere, în resurecţia vieţii veşnice. În poezia sa ca şi în pelerinajele sale, în geografia spaţiului înveşnicit de blânda lumină sofianică, Logosul transcende totul în Bucurie, în Lumina lină. Este Logosul-iubire, Cale, Adevăr-viaţă.

Poetul aduce în slava nepieritoare a Logosului un topos aflat întru Răsărit şi Apus, topos iluminat al unui „Bizanţ după Bizanţ”.

Ioan Alexandru reiterează în creaţia sa istoria milenară a întemeierii întru credinţă cu Biserica primară stihială la început, şi sofianic-apolinică pe măsura înaintării în timp.

Primele volume de un expresionism stihial cu temele şi motivele de sorginte creştină se continuă cu Imnele care fac din Poet un continuator al melosului bizantin din imnografia lui Roman Melodul cu reverberaţii prin teologia Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului până la poezia precreştină: Pindar şi chiar Platon. Poetul a trăit la limită mundanul ipostaziat într-un cosmos lăuntric, interiorizat, peste care se aşază graţia divină.

Ioan Alexandru aparţine celor despre care Eschil, marele poet tragic grec, spunea: „Sunt fericiţi acei ce venerează în genunchi destinul”. Acesta, Destinul, devine la Poetul Imnelor ardere lăuntrică pe rugul crucii. El a dat un sens adânc creştin suferinţei, purtându-şi crucea pentru noi şi pentru Sine fără să-l împovăreze.

Parafrazându-l pe Andrei Pleşu, care resimţea lipsa fizică a Maestrului său C. Noica, aş spune şi eu că Maestrul adevărat se recomandă prin continuitatea oficiului său paideic. Poetul — gânditorul creştin, oratorul mă/ne modelează şi acum, după trecerea la cele veşnice, ba aş spune că uneori mai ales acum. Ceea ce lipseşte este o ediţie critică în care întregul corpus de texte: poezie, publicistică, eseistică, cursuri universitare (dacă există) să fie redate cititorului tânăr care-l cunoaşte mai puţin pe acest mare învăţat, adevărată energie ardelenească în descendenţa Şcolii Ardelene, a lui Octavian Goga, Lucian Blaga, Aron Cotruş etc. Ne întrebăm şi noi ca şi Martin Heidegger referindu-se la Hölderlin „la ce bun poeţii în timpuri sărace?”. Întrebarea e evident retorică şi totuşi vom spune că ei, Poeţii re-întemeiază întru Logos chipul lumii căzute în istorie.

 

Prof. univ. dr. Ioan MARIŞ,
Univ. „Lucian Blaga” Sibiu

 

*Notă:

Dintre cărţile publicate selectăm câteva titluri:

Prolegomene blagiene, Editura Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 1997

Lucian Blaga — clasicizarea expresionismului românesc, Editura „Imago”, Sibiu, 1998

Lectură şi cultură, Editura „Saeculum”, Sibiu, 1998

Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, Editura „Imago”, Sibiu, 2002



comentarii
1 comentarii

felicitari d-le prof. pentru articol, aduceti in amintire un mare poet si un mare om de cultura , pacat ca adevaratele valori sunt asa putin promovate.
MONICA IRIMIE
12.01.2011 12:53
82.77.220.140
Din aceeasi categorie
Fabrica de lactate Sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Licitatie publica