Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (III): duşmanii literari şi nebunia lui Eminescu - mîndria milei - minte setoasă de a şti … - a te simţi superior? - a căuta interpretarea evenimentelor …!
Marius HALMAGHI
3696 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (III): duşmanii literari şi nebunia lui Eminescu - mîndria milei - minte setoasă de a şti … - a te simţi superior? - a căuta interpretarea evenimentelor …!

Continuăm reproducerea din lucrarea istoricului Nicolae Iorga, “Oameni cari au fost”: «Acum treizeci de ani “Convorbirile literare”, pe atunci o foaie din Iaşi, o foaie revoluţionară în materie de limbă, de orientare culturală şi de preţuire a trecutului şi prezentului literar, tipăreau din cînd în cînd, în paginile lor lungăreţe, poezii de M. Eminescu. Un nume simplu, “schlicht”, subt rînduri iarăşi simple, populare, se poate zice, în care se exprimau toate adîncurile tragice şi toată gingăşia de colori superficiale ale sentimentelor, toată înţelepciunea unei minţi cu experienţa largă şi nenorocită, toată bogăţia unui spirit de o vastă şi felurită cultură, toată noutatea strălucitoare a unui gînd deprins a străbate pînă la capăt, neînrîurit şi neînfricoşat. Aşa cum vorbea el, în ritmuri de o muzică îmbătătoare şi tainică, oricine dintre cei umili putea să se mîngîie şi să se îndemne, să înveţe şi să fie mai bun: rostul armonios al lumilor găsise încă un glas omenesc prin care să se învedereze, întru cît e îngăduit aceasta. (…) Cei de aproape, membrii “Junimii” - afară de unul singur - găseau că tînărul sărac, care părea străin în mijlocul lor şi a cărui prietenie cu Creangă era legată mai mult prin păharul cu vin şi prin gluma rustică, are ceva talent, dar că nu e încă stăpîn pe un scris limpede şi că păcătueşte în privinţa limbii şi a gustului; ca idei îl găseau cam inapoiat. Ca oameni cu priinţă pentru dînsul şi pentru literatura românească, aceşti prieteni de o dată pe săptămînă îşi dădeau osteneală pentru a-i pieptăna stilul, şi erau oarecum jigniţi cînd îl vedeau că, în loc de a fi recunoscător, se îndărătniceşte. Când poeziile apăreau, i se răspundea de la Bucureşti – unde unul din corifei era d-l Hasdeu, plin de un adînc dispreţ pentru Eminescu – prin hohote de rîs batjocoritoare. Iar omul trecea înainte, înfăşurat în platoşa sa de diamante, iscodind necontenit, în cursul zilelor sale singuratice, şi aruncînd apoi, nepăsător, în urmă aurul uimitor al frumuseţii nouă. Într-o zi, nebuni – de nebunia unei boale urîte, de nebunia neamului său fără noroc, de nebunia oboselilor unei munci de gazetar făcută cu prea multă sinceritate, cu prea multă jertfă şi cu o uitare aşa de desăvîrşită de sine însuşi, încît dădea dreptul oricui să-l uite. D-l Maiorescu făcu atunci să apară un volum de poezii alese ale lui Mihai Eminescu. În toată ţara spiritele romantice ale tinerilor de amîndouă sexele se entuziasmaseră pentru poetul nebun: băietanii şi băieţoii îşi lăsară plete, vorbiră gros, se uitară crunt, împărtăşiră cu scumpătate gînduri tenebroase şi sentimente oculte, se prefăcură că au halucinaţii şi porniri bolnăvicioase; iar, pe de altă parte, ei strînseră ceva bani pentru a avea dreptul să se numere între binefăcătorii poetului, ale cărui versuri le declamau cu atîta admiraţie pentru … sine înşişi.

Duşmanii literari primiră, fireşte, cu alte sentimente noutatea fatală pentru literatura noastră.

În nebunia lui Eminescu ei vedeau ca o sfinţire a nerecunoaşterii lor. Mintea încîlcită a poetastrului trebuia să fie cuprinsă odată de acest mare întuneric. Unii o spuseră prosteşte şi cinic, alţii, mai isteţi, dar nu mai puţin bucuroşi, nu uitară să adauge de acum înainte, la vorbe de laude care nu le ieşiseră din gură pînă atunci, calificativul injurios denenorocit”, care se dă cu mîndria milei. Aceşti oameni nu s-au dezminţit nici până astăzi. Dar o generaţie nouă de scriitori se ridica. Unii se iviră în zodia lui Eminescu şi călcară întrucîtva pe urmele lui. Alţii scriseră cu totul neatîrnat, arătînd însă cu orice prilej cultul lor pentru Eminescu şi căutînd în viaţa lui norme pentru viaţa lor artistică, în modul de producţie al lui canoane pentru artă. Ei înţeleseră pe Eminescu ca pe un romantic: din voia lui el se despărţise de lume, pe care “artistul” - termin importat, cu nouă teorii estetice, din Franţa – are dreptul şi datoria de a o dispreţui, iar, întîmplător, chiar de a o minţi, exploata şi înşela. Trăise cu toată demnitatea schivnicului într-un “turn de fildeş”, “nepăsător şi rece”, cum singur s-a zugrăvit. Avea oarecare simpatie pentru vremi de tot vechi, compătimire pentru cei de tot săraci şi, încolo, dorise pentru neamul omenesc distrugerea pe care o merită. Scrisese puţin şi greu, amestecînd blestemul pentru realitate în rugăciunile sale către Ideal. Un zeu sinistru, tăiat în marmură neagră. Cît rău a făcut această concepţie - nu se poate spune îndeajuns. Însă iată că ea se dovedeşte falsă. Se scot la lumină articolele poetului, şi se vede că el nu le-a scris pentru pîne, făcîndu-şi rîs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine, nu sie însuşi, nu prietenilor de cafenea şi berărie, nu membrilor unui cenaclu literar, ci neamului întreg, mai presus de clase şi mai presus de hotare. Se destăinuiesc scrieri ale lui pierdute prin ziare, se comunică o sumă de caiete, în care se cuprinde poezia şi proza pe care nu le-a tipărit. “Dar nici nu le-a distrus”, căci el ştia bine că sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin. Se văzu astfel că Eminescu, marele cetitor, era şi un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor, şi se înţelese că el nu s-a născut beteag în aripile voinţii sale de a produce, că aceste aripi au fost frînte prin duşmănie, şi mai ales prin acea prietenie neînţelegătoare care le distruge mai sigur. Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a împărtăşi altora, inimă revărsîndu-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul. Şi tinerii timpului nou, dezmorţiţi de beţia formulelor mizantropice şi individualiste, simţind, o dată cu puterile unei rase sănătoase, nevoia de a le exercita pentru izbînda unei culturi adevărate, au primit cu bucurie solia cea bună. La lupta lor ei au mai găsit un îndemn în icoana curăţită astăzi de ceaţă, a celui mai strălucit reprezintant al minţii româneşti creatoare, în timpurile moderne. 16 noiemvrie 1903».

În 15 ianuarie s-au împlinit 170 de ani de la naşterea marelui nostru poet, prozator şi publicist, Mihai Eminescu. Nu s-ar fi impus ca acest an să fie dedicat poetului naţional al României? revedem cugetarea apărută în nr. 17 din “Sămănătorul” (1906): «A te simţi superior înseamnă a întinde mîna de ajutor celor ce se pot ridica pînă la tine. X».

La 24 ianuarie se sărbătoreşte “Mica Unire”; în 2019, Unirea Principatelor Române împlinea 16 decenii de la marea înfăptuire. În 1940, istoricul Nicolae Iorga ţinea o conferinţă pentru Liga Culturală, denumită sugestiv: «Ce a fost la “24 ianuar” şi ce trebuie să fie azi», cuvântare din care reproducem selectiv: «Iubiţi ascultători, Liga culturală are o datorie statornică de a comemora zilele mari ale neamului, însă ea introduce totdeauna o notă deosebită de manifestaţiile oficiale. Manifestaţiile oficiale se repetă, şi eu cred că s’ar putea întrebuinţa mijloacele tehnice admirabile de astăzi pentru ca să nu se mai ostenească nimeni de a spune din an în an acelaşi lucruri; s’ar înregistra pe plăci şi s’ar pune în mişcare aparatul, şi astfel s’ar auzi ceia ce cu toată sinceritatea şi inteligenţa a putut spune oratorul de atâtea ori. Noi ne impunem datoria aceasta de a căuta interpretarea evenimentelor în care s’a cuprins fiinţa poporului românesc şi care au însemnat izbânda lui într’una din cele mai grele lupte duse vre-o dată de un popor. Interpretările acestea noi le găsim şi în cugetarea noastră, care revine necontenit asupra lucrurilor îndeplinite, şi în perspectiva deschisă de împrejurări, căci, precum vremurile noi ne învaţă să înţelegem vremurile vechi, tot aşa vremurile vechi fac să se întrevadă vremurile noi.

Trecut, present, pentru un om şi o naţiune, aceasta n’a deosebire, nu există şanţ care să le despartă, ci este aceiaşi viaţă omenească, şi ea se explică prin sine: un moment serveşte ca explicarea altui moment şi apoi ca înţelegere mai bună a tuturor momentelor din urmă. (…)» (va urma)






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Targul de Cariere

Comunicat de presa

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica

ACCENT MEDIA