Tribuna
2019-anul tribuniştilor (XXXII):
Marius HALMAGHI
861 vizualizari
2019-anul tribuniştilor (XXXII):
D. Manole: Şaguna, ... mi-a pus în mână un pistol ca să ne apărăm de tâlhari - Tribuna era „tunul nostru”, care se descărca în fiecare zi!

 

Din memoriile lui Ioan Slavici – citate de tribunistul Vasile Rusu – se pot deduce multe din problemele poli­tice ale ardelenilor, în anii de început ai cotidianului Tri­buna: «Deoarece asesorul consistorial Nicolae Cristea era unul dintre cumnaţii lui Diamandi Manole, oamenii de rând erau încredinţaţi că acesta stăruie de dragul cumnatului său pentru înfiin­ţarea ziarului. Deoarece eu eram ştiut ca junimist, alţii nu se îndoiau că „Junimea” a pus la cale înfiinţarea ziaru­lui pentru ca să-şi facă ade­renţi în Ardeal. Junimiştii, care ştiau că lucrul acesta nu-i adevărat, îşi dădeau silinţa să convingă pe alţii că Partidul Naţional Liberal e acela care a pus la cale înfiinţarea Tribunei.

Adevărul era cu totul altul, şi eu nu sunt în stare să-l lămuresc tot atât de bine ca Diamandi Manole, el însuşi.

Una din particularităţile lui Diamandi Manole era că ştia să caracterizeze oamenii, dându-le câte o poreclă potrivită cu felul lor de a fi. Astfel, vicarul Nicolae Popea era pentru dânsul „Andreas Hofer”, iar Nicolae Cristea era „Pater Ambrosius”. Pro­fesorilor le zicea „Substantive”, iar advocaţilor şi zia­riştilor „Neguţători de vorbe”. Pentru dânsul, saşii erau „Circumspecţi”, maghiarii „Checichemeţi”, bancherul Ghiţă Pop, cel totdeauna spelcuit, „Marchiz de Villa­marina”, cumpenitul Eugen Brote „Lord Palmerston”, Ioan Bechnitz care nu discuta, ci se mărginea a-şi da pe faţă părerea de la care nu se abătea, „Befehl”, I.C. Brătianu „Babacu”, iar T. Maiorescu, „Notre ami”.

Eu, care soseam la Bra­şov cu trenul de seară şi plecam cu cel de dimineaţă eram când „Liliac”, când „Curier rusesc”.

Trebuia să găsească şi dânsul o vorbă potrivită şi pentru situaţiunea creată prin retragerea de la Tele­graful român a lui Nicolae Cristea. Braşovenii aveau un adevărat cult pentru Şaguna care, pe lângă toate celelalte, înfiinţase şi şcolile româ­neşti de la Braşov. Pentru ei era deci o revoltătoare lipsă de pietate nu numai măsura luată de mitropolitul Miron, ci şi retragerea de la Telegraful român a lui Nicolae Cristea, care trebuia să rămâie la locul unde l-a rânduit Şa­guna.

-Nu! Zicea Diamandi Ma­nole; Şaguna, înfiinţând „Telegrafia arhidiece­sană” şi Telegraful român, mi-a pus în mână un pistol ca să ne apărăm de  tâlhari. Dacă guvernul maghiar (V.R.) l-a silit pe mitropolit să ne scoată din mână pistolul, noi avem să adunăm mijloace pentru ca să ne înfiinţăm un tun, un „Institut tipografic” şi un ziar, care propagă-n fiecare zi ideile lui Şaguna. Pentru el Tribuna era „tunul nostru”, care se descărca în fiecare zi.

Cam aşa vedeau lucrurile braşovenii, precum şi alţii, care au subscris acţiuni pentru înfiinţarea „Institutului tipografic”. În gândul meu de asemenea era cestiune nu numai de pietate, ci şi de bun simţ să stăruim în calea croită de Şaguna. Aceasta nu mai era însă cu putinţă. După ce Ardealul a fost unit cu Ungaria, din care nu fă­cuse niciodată parte, partea covârşitoare a românilor din Ardeal a declarat rezistenţă pasivă şi a refuzat a trimite deputaţi în Dieta din Pesta.

Şaguna era de părere că această politică pasivistă e greşită: românii toţi trebuia, din contră, să stăruie în po­litica de la 1848, deci să lup­te în alegeri contra închină­torilor lui Ludovic Kosuth şi să-şi trimită deputaţii în Dieta din Pesta pentru ca să sprijinească acolo pe cei ce se luptă contra dinastiei, deci şi contra poporului româ­nesc. În faţa pasiviştilor se aflau deci activiştii, care erau în minoritate. Telegraful Român era organul acestei minorităţi. Tribuna nu putea deci să se susţie dacă se pronunţa pentru politica lui Şaguna, căci era combătută nu numai de pasivişti, ci şi de o parte din activişti. A­ceasta era cu atât mai vârtos, cu cât Diamandi Manole şi braşovenii lui luaseră parte la alegeri şi, făcând cartel cu maghiarii contra saşilor, ale­seseră un deputat pentru Dieta din Pesta. Tribuna nu putea să se susţină decât primind fără rezervă progra­mul pasiviştilor şi apărând cu bună credinţă cauza română potrivită cu acel program.

Despre aceasta nu era greu să-l convingi pe negu­ţătorul Diamandi Manole. În programul pasiviştilor erau însă două puncte cu care omul Diamandi Manole nu se-mpăca. Unul era cel privitor la pasivitate. După părerea lui, pasivitatea-n viaţa politică putea să aibă rost pentru maghiarii fără de care conducerea afacerilor publice nu era în Ungaria cu putinţă, nu însă şi pentru români. Maghiarii chiar se bucurau dacă românii nu-i supărau luând parte la viaţa politică.

-Ai toată dreptatea! Îi zicea omul care nu discuta. Rezis­tenţa pasivă e la ro­mâni o minciună. Nu că nu vrem, ci cu legea electorală şi cu procedura electorală din Ardeal, noi românii nu putem să luăm parte la viaţa publică a statului ungar. D-voastre, braşovenii, aţi ales, ce-i drept, un deputat, dar numai unindu-vă cu ma­ghiarii. Şi ce treabă aţi făcut? I-aţi împins spre saşi spre gu­vern. Şaguna stăruia pentru activitate gândindu-se ca toţi românii să fie uniţi. Acum, după ce ne-am dezbinat, nu facem treabă nici unii, nici alţii, şi vorbele „activitate” şi „pasivitate” nu mai au nici un înţeles.  Nu-i rămânea nici omului Dia­mandi Manole decât să să deie învins.

Tot aşa şi-n ceea ce pri­veşte punctul privitor la su­fragiul universal. Diamandi Manole, omul cu bun – simţ practic, îi socotea lipsiţi de judecată pe românii care stăruiau pentru sufragiul universal, pe care erau inte­resaţi a-l cere maghiarii, germanii, slovacii, rutenii şi mai ales evreii, toţi cei ce prin prăvălii şi ateliere, prin fabrici şi alte stabilimente industriale au mulţi proletari ca slugi, calfe, ori muncitori. Românii, la care sunt toţi puţini cei ce nu au cel puţin o cocioabă, sunt interesaţi ca vot să aibă numai oamenii de sine stătători, care au un cens redus.

-Ai dreptate! Zicea iar o­mul ce nu discuta (Bechniţiu – n.n.). Sufragiul universal asigurează predominarea străinilor ce trăiesc în mij­locul poporului român. Noi o să cerem însă ştiind că nu ţine nimeni seamă dacă o cerem ori nu.

Diamandi Manole n-ar fi fost el însuşi dacă n-ar fi recunoscut că putem obţine programul pasiviştilor fără ca să ne lăpădăm de pro­priile noastre convingeri. Mai erau însă la mijloc şi eu».

Problemele conducerii activităţii cotidianului Tribuna erau diverse, mai ales că ajunsese să aibă abonaţi inclusiv la Viena sau Pesta, în Bucovina şi în Macedonia, publicând ştiri – cores­pon­denţe din toate ţinuturile locuite de români. Repro­ducem frânturi din amintirile lui Ioan Slavici, din anexele lucrării „Ioan Bechniţiu şi Tribuna de la Sibiu (1884-1903)”: «Nimic n-a contribuit la răspândirea Tribunei şi la înrâurirea ei culturală atât de mult ca aceste corespon­denţe. Tribuna mai era însă şi organ al Partidului Na­ţional Român şi avea să se susţină-n luptă nu numai cu adversarii, ci şi cu unii dintre aderenţii lui, care-şi dădeau silinţa de a face peste putinţă existenţa ei, pe care n-o socoteau bine asigurată. După legea comercială, orişicare societate trebuia să lichideze îndată ce capi­talul i-a scăzut la mai puţin decât jumătate. „Institutul tipografic” în curând a ajuns aproape de situaţiunea a­ceasta şi nu mai putea să fie scăpat decât dacă abo­namentele se vor spori, ca din ele să poată fi acoperite cheltuielile de editură.

Sarcina de administrator al „institutului” şi al ziarului o luase asupra sa dr. Aurel Brote, care făcea fel de fel de combinaţiuni spre a spori veniturile tipografiei, în fie­care zi sucea şi-nvârtea ci­frele şi ne spunea mereu că ne apropiem de situaţiunea în care vom fi nevoiţi să lichidăm.»             

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

jidvei

fmct

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Covoare
turboclima
Licitatie publica

accentmedia