Tribuna
Astra film
2019-anul tribuniştilor (XX):
2019-anul tribuniştilor (XX):
Valeriu Branişte şi toate cărăruşele ascunse ale „mocionismului”! - Şi astăzi mai trăiesc din capitalul moral şi intelectual adunat ...

Plecarea tribunistului Valeriu Branişte, la „Dreptatea” din Timişoara, este relatată chiar de acesta: «La început am refuzat categoric, căci nu aveam nicio încredere în vorbele frumoase, ce se spuneau şi scriau. Mai târziu apoi, ajungându-mă în Sibiu decepţii sguduitoare, cari au spart lumea de legende şi de idoli în care trăisem, am luat hotărârea „desperată” – cum ziceam pe atunci – m’am decis a primi invitarea în Banat, cu rezerva mentală de a urmări cu ochi de Argus toate cărăruşele ascunse ale „mocionismului” şi la momentul potrivit să desvăluesc totul pe faţă. Astăzi zîmbesc cu compătimire, gândindu-mă la naivitatea mea de atunci. Dar aşa eram pe acele vremi cu toţii. Dovadă, că cei mai buni prieteni ai mei se înstrăinară de mine, auzind că eu, care îmi aveam catedra de profesor în Braşov, am „dezertat” în tabăra mocionistă. Chiar şi aceia se înstrăinează, cu a căror ştire şi învoire am făcut acest pas. Atât de grozav lucru era în ochii lor şi al nostru pe acelea vremi: mocionismul (...) încetul cu încetul mi-au urmat şi ei tot pe neobservate pe această cale, până ce ne-am regăsit în zilele din urmă toţi în aceiaşi tabără”». (sursa: Monografia familiei Mocioni)

 Stelian Vasilescu prezintă în lucrarea „Publicişti precursori ai Marii Uniri”, mai multe detalii legate de trecerea lui V. Branişte de la „Tribuna” la „Dreptatea”: «„În zbuciumul acesta sufletesc mi-a venit în cale dr. Corneliu Diaconovich (...) făcîndu-mi propunerea ca dimpreună cu el, plenipotenţiarul comitetului de fondatori din Timişoara, să dăm fiinţă ziarului naţional-politic cotidian, proiectat şi hotărît de fruntaşii noştri din Banat” (...) Păţania de la „Tribuna” l-a făcut să fie precaut (prea precaut, după cum va recunoaşte peste aproape 25 de ani), atunci cînd vine la ziarul timişorean: „N-am încheiat contract cu fondatorii, ci numai cu dr. C. Diaconovich, plenipotenţiarul lor, pentru că îmi părea mai uşoară lupta cu un singur om, decît cu un comitet întreg. La Sibiu văzusem ce va să zică – comitet! Mi-am rezervat anume postul de redactor responsabil, având responsabilitatea nu numai în faţa legii, ci şi a publicului. Contra voii mele nu era permis să se publice nimic în foaie. Delegat al comitetului pe lîngă redacţie era Alex. de Mocsony. Am pus anume în contract ca la caz de divergenţă de păreri între mine şi delegatul comitetului, decide părerea mea, avînd delegatul dreptul de a supune ulterior chestia votului comitetului faţă de care însă nu eu ci dr. C. Diaconovich e responsabil. Între mine şi comitet nu e nici un raport direct. Ori ce afacere se va ivi am s-o tranşez exclusiv cu Diaconovich. Condiţii ridicole”. Faptul că un tînăr gazetar, în vîrstă de nici 25 de ani, cu state de serviciu la început de drum, punea asemenea condiţii unui comitet de redacţie din care făceau parte oameni de talia lui C. Diaconovich şi Alexandru Mocioni, ne arată că ne găsim în faţa unui om de curaj, hotărît în ceea ce întreprinde, plin de încredere în forţele sale. Pe de altă parte faptul că cei numiţi (şi alţii), acceptă aceste propuneri face dovada încrederii acordate tînărului gazetar!

Tot în „Amintiri”, Valeriu Branişte lămureşte care a fost rolul jucat de Mocionişti în treburile ziarului, (...) „Chestiile de natură politică, pe lîngă toate încheieturile contractului le tranşam direct cu Alex. Mocsonyi, (...) Convorbirile cu Mocsony mi-au fost cea mai nepreţuită şcoală a vieţii mele în care mi s-a dat prilejul să-mi întregesc cunoştinţele mele mance (n.a.: citeşte „care-mi lipseau”-S.V.) să văd lucrurile în lumina adevărată să judec şi cuget corect. Inteligenţa superioară şi moralul superior ale lui Mocsonyi mă fermecau. Şi astăzi mai trăiesc din capitalul moral şi intelectual adunat în şcoala acestui mare dascăl al meu”. (...) Se ştie că Branişte a fost ultimul mare „pasivist” de formaţie mocionistă care va trece la acceptarea „activismului” prin 1904/1905. „Dreptatea” va deveni, în primul rînd datorită lui Branişte (Diaconovici va părăsi redacţia în decembrie 1894) unul din marile organe de publicistică românească de pînă la 1918. El va fi primul ziar care va introduce în presa românească corespondenţa telefonică (primeie corespondenţe de acest fel le va transmite Elie Dăianu de la Viena). Programul ziarului va fi întocmit de Branişte, Mocioni neavînd de adăugat la el decît o frază, şi va fi publicat sub semnătura lui Dr. Corneliu Diaconovich, editor şi Dr. Valeriu Branişte, redactor responsabil, în numărul de probă. „Lupta de justă apărare a vieţii noastre naţionale periclitate a luat dimensiuni neaşteptat de mari. Nicicînd prigonirea a tot ce este românesc n-a înaintat aşa mult ca şi chiar acum. Este deci lipsă de o luptă generală, unitară şi rezolută pe întreaga linie”. Acestea erau primele fraze din „Program”, date la tipar, cu subliniere, de către Branişte (...)». Aprobarea programului a fost făcută în adunarea fondatorilor „Dreptăţii”, Mocioni invitându-l pe Branişte să-l citească: «Am început să citesc cu voce tare şi răspicat, parcă ar depinde de la fiecare vorbă soarta lumii, Mocioni a ascultat în tăcere pînă la sfîrşit. Eu nu cutezam să privesc la dînsul. Cînd am terminat a zis: - Foarte bine. dar acum mai citeşte odată. La al optulea pasaj m-a oprit şi a zis că el ar mai adăuga aici ceva (...) „Nu dezbinarea desăvîrşită şi neîmpăcată, ci înţelegerea bazată pe dreptate şi încrederea reciprocă a popoarelor”.

Am stat puţin ca să-mi dau seama ce va să zică acest pasaj şi, pe neaşteptate, a început Mocioni să-mi explice rostul acestor vorbe. Aşa pe nesimţite, mi-a deschis în cap o întreagă lume de idei la care nu m-am gîndit niciodată şi pe care auzindu-le acum îmi păreau atît de fireşti. Bineînţeles am acceptat pasajul intercalat fără contrazicere”.

 „Dreptatea” îşi propunea, atunci cînd pornea la drum, să fie de folos luptei tuturor popoarelor care convieţuiau în Ungaria (...) La „Dreptatea”, de-a lungul a doar 15 luni (cît i-au îngăduit autorităţile să o slujească) Branişte (pe care o gazetă locală maghiară îl socotea a fi „întruchiparea intransigentă a ideii naţionale româneşti”) a scris 50 de editoriale, aproape 20 reportaje, dintre care 12 transmise de la „Procesul Memorandumului” de la Cluj, cîteva schiţe, note şi însemnări politice culturale, economice, etc. Toate erau îndreptate împotriva „unui guvern a cărui politică se reduce la nimicirea noastră naţională”. (...) Aproape toate editorialele şi reportajele lui Branişte din paginile „Dreptăţii”, apărute între ian.-dec. 1894, au fost strînse de autorităţi într-un dosar cu sute de file, înaintat apoi forurilor judecătoreşti (...) Procesul de presă din decembrie 1894 al lui Branişte, al „Dreptăţii” şi al „Foii de duminecă” deţine un loc aparte în calvarul gazetarilor români transilvăneni (...) Articolele incriminate erau cele în care autorul lor se ridicase împotriva politicii de asuprire naţională, cu trimitere la „Procesul Memorandului”, în multe cazuri. Dacă le socotim şi pe cele din paginile „Foii de duminecă” numărul lor ajunsese la 72! Aşa ceva nu se mai întîlnise în procedura proceselor politice de presă din Ungaria şi Transilvania, Branişte era (şi va rămîne) deţinătorul unui record absolut! În preziuna procesului, acuzatul se va adresa cititorilor prin intermediul „Dreptăţii”. Aflăm astfel că articolele împrocesuate au scăzut la 23, în ele însă găsindu-se 27 delicte de presă! „calificate în parte de agitaţiune contra naţionalităţii şi legilor fundamentale ale Ungariei, şi în parte de agitaţiune contra autorităţilor publice” (...) Mai avea o particularitate acest proces:

era primul proces politic, de presă, pe care-l judeca curtea cu juraţi de la Timişoara. (...)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Profesional PN

acedo

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia