logo
2019-anul tribuniştilor (XVIII):
Marius HALMAGHI
1365 vizualizari
2019-anul tribuniştilor (XVIII):
chestiunea solidarităţii naţionale stă mai presus de orice chestiune de controversă - n’am scuturat toate rămăşiţele iobăgiei seculare ...!

Monograful familiei Mocioni, dr. Teodor Botiş prezenta această luptă dintr-o altă perspectivă, pe care toţi cercetătorii istoriei contemporane ar trebui să o prezinte și interpreteze. La Conferinţa Generală Electorală a partidului naţional român din Ungaria şi Transilvania (Sibiu - ianuarie 1892) au participat 214 delegaţi (212 iniţial, ulterior validându-se mandatele a încă doi deputaţi); în absenţa preşedintelui partidului – Vincenţiu Babeş, care era bolnav – lucrările au fost conduse de vicepreşedintele, dr. Ioan Raţiu. După o lungă absenţă de pe scena politicii militante româneşti, la lucrările conferinţei, a participat şi Alexandru Mocioni, căruia tinerii i-au pregătit o primire „sărbătorească”, toţi participanţii considerând-o un eveniment naţional. În comisia formată din 40 de membri care aveau misiunea elaborării raportului privind situaţia politică şi a unui proiect de moţiune, Al. Mocioni a participat activ la dezbateri, conturându-se deja lupta între două tabere: «...chestiunea prezentării memoriului a fost obiectul unor desbateri lungi şi înfocate ce au ţinut aproape fără întrerupere, o zi şi jumătate. O parte a membrilor din comisiune, în frunte cu Eugen Brote, al doilea vice-preşedinte al partidului, milita pentru prezentarea „fără amânare” a memorandului, iar cealaltă parte, în frunte cu Alexandru Mocioni, nu credea că e momentul potrivit pentru o acţiune atât de importantă.

La sfârşitul discuţiilor animate, înainte de votare, se trec în procesul verbal următoarele declaraţii şi enuncieri făcute în înţelegere comună: a)Alexandru Mocioni în numele său şi al soţilor săi de vederi şi principii declară, că dânşii nu pot şi nu vor lua asupra lor nici o răspundere pentru situaţiunea ce se va creia şi pentru eventualele rele ce se vor produce prin prezentarea memoriului fără amânare şi deci la timp neoportun. b)Alexandru Mocioni şi soţii săi declară că vor respecta votul contrar, dar la executare activă a aceluia, nu vor coopera. c)Solidaritatea partidului trebue conservată pentru tot cazul, deci minoritatea se va supune votului majorităţii».

Dacă prima luptă – cea din comisie – a fost câştigată de tabăra lui Mocioni, a doua – în plenul conferinţei - a fost pierdută. La votul final în comisie «pentru propunerea lui Alexandru Mocioni au votat 19 membri, iar pentru cea contrară a lui E. Brote: 18. În şedinţa confidenţială a tuturor delegaţilor, pentru prezentarea imediată a memorandului, din cei peste 200 membri au votat 78, iar contra: 56, ceilalţi s’au abţinut dela votare. (...) „Decând s’a pornit lupta contra lui Mocioni – scrie V. Branisce – nu mai puteam de bucurie. Şi când, în fine, a reuşit conferinţa să „trântească” pe Mocioni, eram atât de fericiţi, parcă ne-am fi văzut visul împlinit cu ochii”. „Nu uit scena, că venind după votare la hotelul Neuriehrer şi trecând pe coridor văd în cameră pe doamna Elena Hossu-Longin, fiica venerabilului nostru Pop de Băseşti, cu ... ochii plânşi (n.a.: bărbatul ei, Francisc Hossu-Longin, fruntaşul român din Deva – decedat în 1934 – era părtaşul de idei politice şi amicul lui Alex. Mocioni). Admirator sincer al acestei doamne, prezidenta harnicelor noastre femei dela Hunedoara, n’am putut în expansiunea fericită a sufletului meu, să nu mă opresc şi să întreb, că în aceste ore de mare învingere naţională, cum poate plânge chiar fiica unuia din vice-prezidenţii noului comitet naţional „omogen”. Presupuneam că i s’a întâmplat o mare nenorocire”. Ştergându-şi lacrimile din ochi îmi răspunse această ilustră doamnă: -„Numai pe Sandru (Alexandru Mocioni) îl avem noi şi nici pe acesta nu-l ştim preţui Românii ...”.  

Ilustra doamnă simţise în acele momente agitate ceva ce noi cam târziu am început a înţelege ... Mocioni ni-a premers în cugetare şi judecată atât de departe, încât noi cei ce n’am scuturat toate rămăşiţele iobăgiei seculare din măduva oaselor noastre, vom mai trebui să facem o lungă cale de înălţare, până vom ajunge a stăpâni pe deplin acea cugetare şi judecată. Conferinţa hotărînd prezentarea fără amânare a memorandului, noul comitet s’a ales exclusiv din grupul cu majoritate relativă, având preşedinte pe avocatul Dr. Ioan Raţiu, iar membrii: fruntaşi din Ardeal şi doi arădani. În conferinţa memorabilă a partidului naţional din 1892, Alexandru Mocioni a prezentat şi susţinut cu demnitate şi sinceritate convingerea sa, care era şi a elitei fruntaşilor români contimporani, că prezentarea memorandului în situaţia şi atmosfera politică dată, e inoportună. Timpul potrivit pentru o acţiune atât de importantă putea fi – după părerea lui – în momentul, ce credea că va sosi, când naţiunea va avea garanţii suficiente despre o „prevenire binevoitoare din partea Coroanei”. Lipsind această bunăvoinţă şi înţelegere pentru durerile Românilor, totdeauna devotaţi suveranului lor legitim, demnitatea conducătorilor unui neam, conştient de idealul său naţional şi rolul său istoric, nu putea să aleagă o altă cale pentru eliberarea lui din cătuşele robiei, decât să prindă armele şi cu ele să-şi lichideze socotelile cu regele apostolic al Ungariei şi cu guvernul său din Budapesta».

Evenimentele care au urmat depunerii Memorandului la Viena sunt cunoscute: «Acţiunea memorandistă n’a adus nici o întorsătură în bine în situaţia politică a Românilor din regatul Ungariei, ci mai degrabă a agravat-o. Bărbaţii de stat  maghiari secondaţi de opinia publică, formată şi agitată de presa şovinistă, nu numai că îşi continuară politica lor de asuprire şi de exterminare a popoarelor nemaghiare, dar socoteau în miopia lor politică, întunecată şi de duhul răsbunării, că a sosit momentul pentru sugrumarea, cu toate mijloacele puterii de stat, a mişcărilor naţionaliste române, amuţirea pentru totdeauna a primejdioşilor agitatori şi trădători de patrie».

Procesul memorandişilor a condus la „Criza Tribunei” şi a publicaţiei „Foaia Poporului”, ambele fiind «organe de publicitate ale partidului şi de propagandă ale mişcării memorandiste». În acest context au apărut «hărţueli între tribunişti şi conducerea partidului pentru dreptul de proprietate asupra Institutului tipografic din Sibiu, care edita aceste ziare. (...) În haosul acestor frământări şi lupte ce ameninţau existenţa partidului şi în faţa loviturilor, aplicate de guvernul maghiar, politicianul realist şi intransigent, soldatul credincios al partidului, care era Alexandru Mocioni, nu putea să rămâie indiferent, şi să nu acţioneze, lealitatea şi caracterul lui hotărît au strălucit în toată splendoarea lor».

Ca o mare autoritate morală şi cu seninătatea unui filozof, Alexandru Mocioni afirma: «În timpuri ... când aveam să luptăm pentru existenţa noastră naţională, chestiunea solidarităţii naţionale stă mai presus de orice chestiune de controversă, şi disciplina de partid, pe care se bazează partidul nostru, ca orice altul, stă mai presus decât convingerile individuale». Care ar fi fost evoluția ținuturilor din imperiu austro-ungar - locuite de români – dacă, în 1892, nu se depunea Memorandul, la Viena? Cum ar fi evoluat politica ungurilor față de români? 

Istoria publicisticii bănăţene înregistra la Timişoara «... dela 5/17 Martie 1880, organul naţional „Luminătorul”, subvenţionat de mocioneşti, având proprietar pe protopopul Meletie Dreghiciu, iar redactor pe ginerele său, fruntaşul advocat şi luptător, Paul Rotariu, ziar care însă îşi încetă apariţia la finele anului 1893, când se înfiinţă „Dreptatea”.»

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

salonul auto

turboclima

saltsib

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia