Tribuna
2019-anul tribuniştilor (XLIV): Asuprirea a desvoltat tipul gazetarului-apostol, a gazetarului-martir - Acele redacţii erau ateliere de destin - cea mai temută forţă? Doi mari tribunişti!
Marius HALMAGHI
1770 vizualizari
2019-anul tribuniştilor (XLIV): Asuprirea a desvoltat tipul gazetarului-apostol, a gazetarului-martir - Acele redacţii erau ateliere de destin - cea mai temută forţă? Doi mari tribunişti!

Finalizăm reproducerea articolului „Ziaristica ardeleană şi bănăţeană dinainte de război”, din lucrarea „Drumuri şi răscruci”, autor Sever Bocu (1945): «Îl văd parcă înaintea ochilor mei pe Augustini, scurt, îndesat, bine legat, privindu-mă ţintă în ochi, prin ochelarii săi, cercetător, cald. Îi văd parcă şi măsuţa din redacţia din strada Schevis, între Septimiu Albini şi Ion Russu-Şirianu, printre ei plimbându-şi fără astâmpăr, o vastă erudiţie şi autoritate, polihistorul Bechnitz, care până la ora matinală de opt sfârşea de cetit ziarele străine, germane şi franceze. La ora 8 îi aştepta pe masa lor de scris pe redactori, aceste ziare, subliniate cu creion roşu. Acest Bechnitz care n’a scris nici un şir, a fost cel mai mare gazetar dela „Tribuna”. Da, cel mai mare gazetar a fost cel ce n’a scris nici un şir, dar a ştiut să instrumenteze pe alţii, pe ucenicii scrisului. Căci oricum, gazetar, nu înseamnă, cum se crede, virtuozitate, îndemânare, ci înseamnă înainte de orice, cultură, pasiune, chemare. Bechnitz inspira, dicta, adăuga, ştergea, corija. Colabora uneori cu trei deodată. Profesioniştii scrisului! ... N’am avut de aceştia în sensul de azi, sub asuprire. Asuprirea a desvoltat tipul gazetarului - apostol, a gazetarului - martir, e firesc. Publicist, gazetar, era identic cu un om de credinţi mari, profunde. De aci extraordinara stimă pe care poporul nostru o avea faţă de „redactori”. „Redactorulîn ochii lui era un apostol, un prieten al lui, căruia el i se putea dărui pe deaîntregul. Nu era identică această stimă cu o situaţie socială, în sens burghez. Din contra. Nimeni nu şi-ar fi măritat fata cu un „redactor” care reprezintă un sacrificat, foarte stimat, foarte considerat, dar nu o carieră. Ţăranul vedea în ziaristică un sacerdoţiu, în profesiune o misiune. Aşa şi era. Poate se vor fi strecurat şi în rândurile gazetarilor de sub asuprire spirite mai practice, utilitariste. Un calcul cât de simplu îi povăţuia de a fugi de acolo. Atraşi de prestigiul pe care poporul nostru îl acorda redactorilor, precum şi de o faimă, notorietate, nu era tânăr universitar care să nu-şi fi încercat aripile în vre-o redacţie. Dar numai puţini rămâneau.

Climatul era aspru, primejdiile permanente, gloria singură fără alte compensaţii, nu destul de atrăgătoare.

Gazetarul de profesie, aşa cum îl ştim noi azi, ne-a venit din Bucureşti. Ziarul care ne concura în Arad, avea nevoie de ziarişti, rutinaţi, căci „Tribuna” trebuia învinsă şi prin o limbă bucureşteană, prin zeflemea, prin subtilităţi stilare. Şi au venit doi, cam certaţi cu gramatica, dar cari inaugurară o ţiganiadă, cam ca şi cea de azi, din ziarele de partid. Îmi reamintesc pe unul, Vernescu. A stat un an în Arad, epuizându-şi un vocabular de sub-urbanisme, cari le dădeau patronilor impresia unui proces de românizare. Aşa au trecut la noi, din Bucureşti, inadvertenţele verbale. Dar când a plecat din Arad, ne-a dat o depeşă din Predeal să-l iertăm pentru că tot ce a făcut contra n’a fost decât pe bani. Nu m’am împăcat niciodată cu această gazetărie. Nici viaţa în libertate sau în desmăţ care a urmat, nu mi-a schimbat această concepţie. Ziare şi oameni pe cari i-am cunoscut înainte de război în Ardeal şi Banat, m’au făcut să-mi dau seama de rolul preponderent, uriaş, al presei în lupta noastră de desrobire. Acele redacţii erau ateliere de destin. Când mă gândesc numai la martirologul pe care l-au pregătit, fără încetare, fără odihnă, îmi dau seama de valoarea ei covârşitoare în o logică divină a desrobirei. La temeiul oricărei cauze ce triumfă, stă jertfa. Eu nu cred decât în cauzele pentru cari se aduc jertfe. Pe acestea le-au adus: scriitorii, ziariştii, dintre preoţi şi învăţători cei luminaţi. Învăţătorul confesional a fost un apostol. Şi în sufletul cel mai opac se poate aprinde prin suferinţe acceptate scânteia iniţierii, darul viziunii, al devinării. Unul dintre aceşti posedaţi a fost Augustini. Plină de armonie şi de mister a fost apariţia, frământarea şi sfârşitul lui, în mijlocul poporului român. Aici, în Arad, se strecura printre noi, fără sgomot, modest, aproape neobservat.

Eu mă întrebam de multe ori: cari sunt bucuriile lui? Nu mi-l puteam explica, complect, dar nedesluşit simţeam că clipele lui se strecurau pe un alt plan decât al nostru, pe un fel de „aere paerenius”. Şi iată, ce puternic era omul, ce nu voia să fie nimic. Toţi dorm, cei de atunci, în cumplita nivelare a morţii, pe care el o înfrânge şi reapare printre noi, ca un învingător. Căci ziua de azi, liberatoare, germina, nezgomotoasă, tăcută în creerul şi inima lui, pe cari noi le înţelegeam aşa de puţin, sau nu le înţelegeam deloc. Câtă dreptate e în Carlyle, că cea mai temută forţă din Univers este a tăcerei. De acum Gustav Augustini va trăi vecinic printre noi. (Notă: Ţinută la 23 Ianurie 1938 în Palatul Cultural din Arad, cu prilejul comemorării ziaristului Gustav Augustini. Publicată în „Vestul a.VIII (1938), Nr. 2122-2125,...)

În acest context, pentru cititorii „Tribunei” este interesant a redescoperi destinul a doi mari tribunişti, ambii afirmaţi în marele proces al Memorandului, activitatea lor marcând primele decenii ale sec. XX: Vasile Lucaciu (preot greco-catolic) şi Vasile Mangra (istoric, academician, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, înainte de Marea Unire).

În studiul „Destin şi provocare. Vasile Lucaciu şi Vasile Mangra sau sarcasmul istoriei”, autorul dr. Florin Ardelean pleacă de la o întrebare dificilă: „Ce se întâmplă însă atunci când personajele unor contexte istorice complexe primesc etichete transformate, după moartea lor, în convingeri pe care generaţii după generaţii le sedimentează într-o memorie infailibilă?”. În analiză autorul constată situaţia: «Cât de greu este uneori să discerni între ipoteze! Cazul Vasile Mangra pare a fi unul clasat. Un profil al trădătorului de neam. Pe de altă parte, Vasile Lucaciu pare a străluci temerar în zenitul bărbaţilor emblematici, eroizat mai puţin de instituţia eclezială, dar puternic de către istoriografie şi de mitologia poporană (...) Multe, foarte multe caracteristici le sunt comune. Totuşi, îi desparte tranşant o percepţie ce defineşte o antiteză perfectă». Analizând traseul ascendent al celor doi patrioţi români, istoricul Florin Ardelean scria: «Vasile Mangra a avut o viaţă „de un tragism shakesperian”, cu un versant ascendent, urmat de unul tenebros, descendent, făcându-l să se prăbuşească „în ţărână de pe soclul de idoli, fiindcă ajunsese în opoziţie cu sentimentul obştesc”. Vasile Mangra s-a născut (1852) în localitatea bihoreană Săldăbagiu, în familie de preoţi; studiile le-a făcut la Beiuş (liceul unit român) şi Oradea (Academia de Drept), urmând cursuri de teologie la Arad (1869-1872). La 19 ani redactează publicaţia bisericească „Speranţa” (bilunară), iar din 1872, este redactor la revista ortodoxă - „Lumina”, foaie bisericească, scolastică, literară şi economică; cinci ani mai târziu se ocupă cu editarea organului de presă al diecezei Arad, „Biserica şi şcoala”. În paralel cu activitatea publicistică desfăşoară o carieră didactică, ca profesor suplinitor, apoi titular la Institutul teologic din Arad, fiind apreciat ca un tânăr „inteligent, bun şi vioi stilist şi polemist”, remarcat de toate „cercurilor superioare bisericeşti”. Profesorul orădean Teodor Neş scria: «Ca profesor, Vasile Mangra avea o influenţă fascinantă asupra studenţilor. Aceştia erau robii privirii şi ideologiei lui, gata la cele mai grele jertfe pentru chestiunea românească. Poate că viaţa lui V. Mangra, aceea de călugăr şi profesor cu charismă, erudit şi luminat, ar fi urmat un traseu predictibil şi meritat dacă nu ar fi intrat în politică. Exponent intransigent al drepturilor românilor ardeleni, tânărul teolog se apropie de cercurile revistei „Tribuna” din Arad, atrăgând repede atenţia reprezentanţilor maghiarimii puşi să monitorizeze activităţile cercurilor naţionaliste române». (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

targul de cariere

classic junior festival

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia