Tribuna
2019-anul tribuniştilor (XLII): Marea Unire = Desrobirea
Marius HALMAGHI
2396 vizualizari
2019-anul tribuniştilor (XLII): Marea Unire = Desrobirea
- spiritul public ... dispus spre contradicţie, dezagregare, dizidenţă - „Tribuna” a avansat Aradul la primatul politicii!

 

       Pentru a cunoaşte situaţia politică la început de secol, trebuie să urmărim expunerea marelui redactor şef al Tribunei (din Arad), scriitorul şi economistul Sever Bocu (1874-1951); continuăm reproducerea selectivă a articolului „Ziaristica ardeleană şi bănăţeană dinainte de război”, publicat în lucrarea „Drumuri şi răscruci” (vol. II): « ... Prin acei 1890-1910 spiritul public este cu deosebire dispus spre contradicţie, dezagregare, dizidenţă. Politica românească nu mai avea un centru de gravitate după Memorand, după întemniţarea memorandiştilor, după disolvarea prin ucaz a Partidului Naţional. Din nou, un fel de spirit municipal asemănător celui din Elada, punea stăpânire pe Naţiune, de rivalităţi între oraşe şi ţinuturi care aspiră la rolul de conducere al întregului. Acest rol l-au avut pe vremuri Blajul, rezurecţional, Sibiul lui Şaguna, Alba-Iulia, Braşovul, Năsăudul însuşi, Clujul mai puţin din cauza Universităţii Maghiare, Timişoara Mocioneştilor şi, ultimul, Aradu. Încetarea „Tribunei” din Sibiu şi reapariţia şi continuarea ei în Arad dau, categoric, deşi nu nedisputat, nerivalizat, conducerea Aradului. În deosebi, deputaţii, puţin înţelegători de rosturi de simbol şi cauzalităţi spirituale, nu vreau să recunoască Aradul şi emit baroca idee de proclamare a Budapestei ca centru de gravitate şi conducere. Ce noroc că Destinul nu-i asculta! În faţa titlurilor istorice pe cari şi le invoca maghiarimea, peste cinci ani, puteam noi invoca Aradul ca centrul însuşi al vieţii noastre naţionale. Şi era. Aradul nu era un centru, artificial, făcut de noi, Aradul era un oraş insular, artificial maghiarizat, în mijlocul celei mai vajnice şi compacte populaţii româneşti. E cert, „Tribunaa avansat Aradul la primatul politicii româneşti. Dar titlul şi l-a meritat prin câteva manifestaţii de forţă prealabil impunătoare. Astfel cele două alegeri episcopale fură o probă de rezistenţă a puterii lui morale, care a electrizat tot românismul. Instalarea Episcopului Goldiş fu o manifestare unică de forţă care i-a impresionat şi intimidat şi pe Unguri. Nici azi, sau mai ales azi, nu, după douăzeci de ani de viaţă românească liberă, noi n’am mai putea face o repetiţie a manifestaţiei de atunci. Iar când „Tribuna” şi-a inaugurat în Arad un Palat, consacrarea Aradului rămânea definitivă şi fără rivali. Pe urmă a urmat ce a urmat; Palatul „Tribunei” din Arad a devenit şcoală de dans maghiară, dar actul profetic din temelia Palatului primi consfinţirea marilor realităţi neprevăzute: „limba românească se reintegra în toate drepturile ei pe pământul strămoşesc”. Generaţii mai pioase vor veni să recunoască aceasta şi să răscumpere Palatul „Tribunei” căreia Aradul – istoria va fi cu ea mai dreaptă – îi datora totul. Căci dezintegrarea, setea de zavistie şi disoluţie, era atunci generală, nu un fenomen arădean, numai. Putem discerne în aceste generaţii pe toată linia principiile de recul, ca o consecinţă a atâtor decepţii istorice, în 1848 şi mai mult în 1868, în dualism, pe care dacă generaţiile din anii 1870 îl socoteau efemer, generaţiile din 1890-1910 îl priveau ca făcând parte din natura Europei însăşi, implacabil, etern. În această epocă succesele sistemului dualist sunt la apogeu. Viena, mare, universală, capitală, reşedinţă a imperatorilor romani, ca pe vremea lui Marc Aureliu, metropolă a Congreselor Europene din veacul XIX, Budapesta, parlamentară, ce cucereşte rezistenţele, ultima, cea din programul politic al românilor privitoare la autonomia Transilvaniei, a recunoaşterei prin activism a Budapestei de capitală şi a Transilvaniei, cauză primordială pentru care la 1848 Avram Iancu trăsese sabia. E vie încă în memoria noastră fatidica convorbire politică din Vidra dintre Iancu şi Vasvari, şeful tinerimei maghiare dela 15 Martie 1848. Această convorbire se termină între cei doi antagonişti astfel:

Vasvari: La revedere în Camera din Budapesta! Iancu: La revedere pe câmpul de luptă!”

Ori, în generaţiile acestea s’au evaporat până la dispariţie aceste amintiri. Noul naţionalism lua alte forme, umanisto-democratice. Se credea într’o disolvare a Dualismului şi a puterei germano-maghiare prin Votul Universal şi într’o integrare a unei vieţi naţionale minore într’un asemenea stat. Marii teoreticieni ai naţionalismului dela mijlocul veacului ca Palacky, Kolar, Hlavicek, autorii Constituţiei din Kremsier, erau perimaţi. Bărnuţiul nostru însuşi desuet, şi aceasta când? – abea cu cinci ani înainte de a câştiga totul, libertatea politică şi naţională complectă.

Nu în zadar politica înseamnă a prevedea. Prevedeau, al naibii, oamenii dela acea epocă!

În deceniul ultim, Românii, Slovacii, Sârbii, reuşesc – am arătat cu ce preţ ideologic – să trimită 25 de deputaţi în Parlamentul din Budapesta. Asupriţii, cu veleităţi naţionale, incontestabil reduse, îndoctrinaţi de pe la universităţile maghiare, în idei socialisto-egalitare (tot tineretul român universitar se hrănea dela un cenaclu de studii numit „Secolul XX” al sociologului Iaszi) electrizează un moment naţiunea, cu noui nădejdi, cari însă la a doua alegere scad la nouă mandate. Nu am intenţia să fac o critică a activităţii parlamentare, chiar obiectivă, justă, - se va face şi asta – pentru aceasta cadrele mele sunt prea înguste, intenţionez mai mult a da o grafică a sentimentului naţional aşa cum el s’a manifestat în ultimii ani cari au precedat Desrobirea, desavuând atâtea pretenţii şi orgolii şi demonstrând cât de complex acoperite sunt semnificaţiile prezentului, că aproape nimeni să nu poată nici măcar presimţi apropierea marei convulsiuni şi a libertăţii ce va răsări din ea.

Acei deputaţi români din Budapesta, foarte siguri pe vederile şi acţiunile lor, admit, pot invoca şi scuze:

Regatul însuşi, independent, cu Rege şi Armată, stătea în anumite subordine faţă de Viena şi Berlin cu care era în alianţe. Regatul în preajma războiului mondial nici nu visa la o atitudine contra Aliaţilor săi şi la 1914 cerea intrarea României alături de ei în virtutea unui „casus foederis”, iar în 1912 suprimarea „Tribunei” din Arad, fără de care spuneau deputaţii, nu pot garanta o disciplină în renunţări. O, azi vedem, clar, ce motive dictau dispariţia Tribunei.

Şi astfel, cu tot sgomotul activismului politic din ultimele decenii, vom găsi, proclamaţiile, vrerile, idealele, acestei ultime generaţii mult subt nivelul activismului parlamentar din 1860 şi 1870 şi omul politic, mijlociu, străbătut de un spirit, utilitar, oportunist, mult mai pronunţat ca cel din 1860. Cei de atunci au părăsit decepţionaţi Parlamentul din Budapesta ca să nu se mai întoarcă acolo. Cei din 1910 nu învaţă nimic din experienţa lor şi încep o experienţă pe cont propriu dela început. Războiul i-a cruţat de decepţiile inevitabile. Structura sufletească a deputaţilor din 1910 diferea fundamental de cea a colegilor lor din 1860. Mai întâi deputatul din 1910 nu mai aspiră la coroana de martir. Nici unul nu mai vrea să sporească Armata de Martiri, din contra, cu nădejdi în Franz Ferdinand, pe unii îi animau, de pe atunci dorinţi secrete de portofolii. Prin anii 1860 şovinismul nu-i atât de accentuat, totuşi deputaţii de atunci, în primul rând cei valoroşi, suferă condamnări de ani de temniţă, fiindcă spiritul de adaptabilitate era nul. Mai târziu şovinismul e în creştere, dar nici un deputat, nici din greşeală, nu mai cunoaşte dezagramente, fiindcă spiritul de adaptabilitate e în şi mai mare creştere. (..) la preocupările celor din 1910, pline de grija principiilor egalitare, democratice, la lozincile lor, la frazele lor, lâncede, din care era permanent absentă, ideea barnaţiană, e o distanţă pe care spiritul public a parcurs-o abia în câteva decenii. » (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

targul de cariere

classic junior festival

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia