logo
2019 – anul tribuniştilor (II): ZIUA CULTURII NAŢIONALE
Marius HALMAGHI
1476 vizualizari
2019 – anul tribuniştilor (II): ZIUA CULTURII NAŢIONALE
vom rămîne pe întuneric? Ne dă ea drăguţa Românie ... - A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn ...

 

Respectând tradiţia, „Tribuna” publică şi astăzi - ca şi în trecut - evoluţia evenimentelor şi proiectelor culturale, multe dintre acestea cunoscând deplina afirmare a popularităţii, numai datorită prezentării lor în singurul cotidian sibian.

Un proiect cultural pe care nimeni nu-l contestă şi nu are nevoie de fonduri pentru implementare, a fost demarat în 2010, „Ziua Culturii Naţionale” sărbătorindu-se anual, în ziua naşterii lui Mihai Eminescu – „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica). Dacă în Spania – Ziua Culturii este marcată la data morţii scriitorului Miquel de Cervantes, iar în Portugalia în ziua naşterii poetului Louis de Camoes, România şi Republica Moldova au hotărât ca această zi să fie sărbătorită în 15 ianuarie. Pentru tinerii care nu l-au descoperit, încă, pe ziaristul Eminescu, cel care le dedica nemuritoarele versuri: „Haide, pui de turturea,/ De-mi arată cărarea,/ Să mă duc în ţara mea./ Ţara mea e lapte dulce/ Şi din ea nu m-aş mai duce”, reproducem selectiv un text consacrat Transilvaniei, cu un titlu semnificativ al acad. prof. Dimitrie Vatamaniuc: „ELOGIUL LIMBII ŞI POPORULUI ROMÂN”: «Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totul străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice, merită mai mult respect decât gazetele noastre. Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contră, veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă numai să poată deosebi din fir în păr gândire de gândire. Un singur cuvânt alăturat cu altul are alt înţeles. Să luăm bunăoară cuvântul samă (ratiocinium) şi să vedem la câte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit in Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten), ş.a.m.d.

Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt, destul numai că de fiece cuvânt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rânduială. Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sânge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decât un argument în privirea noastră. Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe când această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea „ghiaur” şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre toate lumile ce sunt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atât de-un om îndeosebi, cât şi de un popor. Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Când limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea nevoie de dânsa, va învăţa-o nepoftit de nimene.

A crede însă că un popor de peste zece milioane de suflete a fost compus numai din nătângi şi că n-au avut nici destul auz, nici destulă minte pentru a-şi plăsmui o limbă cumsecade, a primi apoi ciudatul axiom că numai d-nii filologi sunt oameni cuminţi, carii ne pot pune la cale după teorii pe care le sug între patru păreţi din degetul cel mic, o asemenea credinţă este o insultă pentru naţia românească, care au vorbit şi scris bine şi într-un fel înainte chiar de a fi sămânţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pământ departe de trupina părinţească, limba românească s-au nutrit în mediul ei nou prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale, şi rămâind limbă romanică, precum un englez rămâne englez chiar dacă s-ar nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din valea Dunării. Am zis mai sus că limba românească e staţionară. Eroarea că ea s-ar fi schimbat foarte o datorim cărţilor noastre bisericeşti, care se tălmăceau ad litteram din slavoneşte sau din greceşte, precum tălmăcesc încă şi astăzi copiii de evreu Biblia în şcoalele belfereşti cuvânt după cuvânt. Dovadă însă că limba noastră e aproape neschimbată de două sute de ani şi mai bine ne-o dau puţinele scrieri originale de pe acea vreme. (...) Singura locuţiune învechită este „a-i veghea voie cuiva”, înlocuită astăzi prin „a-i intra cuiva în voie”; încolo aceste şiruri sunt astăzi înţelese la Oradea Mare sau în Sighetul Maramureşului, deşi sunt scrise înainte de 250 de ani la Buzău. Întreg cronograful acesta, scris mărunţel pe mai bine de 800 de feţe şi bogat în locuţiuni proprie numai limbei româneşti ar fi astăzi priceput ca şi pe timpul în care s-au scris.» 

Tudor Vianu spunea „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, ceea ce ne determină să reamintim - în „2019 ANUL CĂRŢII ÎN ROMÂNIA”- că în sec. al XIX-lea, primirea fiecărei cărţi era un eveniment cultural. În anul Centenarului, imaginea lui Badea Cârţan (1849-1911) a fost prea puţin evocată, deşi contribuţia lui la unitatea culturală a românilor nu ar trebui deloc neglijată. El a fost deseori arestat pentru contrabanda cu cărţi, fiind consemnat dialogul său cu primul ministru al Ungariei; la întrebarea contelui Tisza despre provenienţa cărţilor, ciobanul din Cârţişoara i-a răspuns: «Am luat cărţi de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Atît! Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştept pe cel din întuneric? (...) Chiar dacă vor arde jandarmii toate cărţile româneşti din Ardeal, gîndeşti că vom rămîne pe întuneric? Ne dă ea drăguţa Românie cîte vrem”. Pentru colportaj de cărţi, autorităţile maghiare i-au confiscat peste 76 000 de cărţi şi tipărituri. La 170 de ani de la nașterea lui Badea Cârțan, „România citeşte”? (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

filarmonica

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia