logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXXII):
Marius HALMAGHI
2437 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXXII):
Kossuth: „Şaguna a jucat un rol de făţarnic mincinos ... şi nu poate avea iertare pe acest pământ” – cu cerşetorie ...

Diplomaţia mitropolitului Andrei Şaguna este prezentată în puţine lucrări. Eforturile diplomatice ale mitropolitului, din perioada în care relaţiile dintre Comitetul Permanent Român şi Guvernul Transilvaniei (condus de guvernatorul Jósef Teleki) s-au degradat rapid, sunt prezentate în lucrarea istoricului Keith Hitchins „Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească din Transilvania 1860-1914”: «...până în decembrie 1848 armatele revoluţionare ungare au învins forţele austriece în Transilvania (...). În vederea obţinerii sprijinului românesc pentru cauza imperială, generalul comandant Anton von Puchner i-a permis Comitetului Permanent să ţină o conferinţă naţională şi i-a cerut să-l autorizeze pe Şaguna să meargă la Bucureşti să solicite intervenţia armatei ruseşti, care ocupase Ţara Românească şi desfiinţase guvernul provizoriu în septembrie. Bărnuţiu şi colegii săi au acceptat fără tragere de inimă, dar au folosit prilejul pentru a-şi afirma din nou ataşamentul faţă de principiile liberale şi de ideea de naţionalitate, într-un nou program (...) Comitetul l-a ales pe Şaguna să conducă delegaţia ce urma să explice oficialităţilor austriece din Viena noua concepţie a autodeterminării. Şaguna s-a îndreptat spre Viena via Bucureşti şi Cernăuţi în Bucovina. La 6 ianuarie 1849 l-a întâlnit pe generalul Lüders, comandantul armatei ruseşti de ocupaţie din Ţara Românească, care a refuzat să se implice în problemele Transilvaniei, în absenţa unor instrucţiuni specifice de la St. Petersburg. Peste câteva zile, Şaguna şi-a reluat călătoria, ajungând la Olmütz, în Boemia, unde se instalase Curtea după noua izbucnire revoluţionară de la Viena, din 4 februarie. Delegaţiei lui i s-au alăturat români din Banat şi Bucovina. Consultări îndelungi i-au convins să depăşească stadiul luptei separate pentru drepturi naţionale în fiecare din cele trei provincii şi să conlucreze pentru a obţine acordul Curţii pentru unirea politică a tuturor românilor din imperiu. În Olmütz, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina au alcătuit o singură delegaţie şi au întocmit un nou program naţional, având ca obiectiv principal unitatea politică a românilor şi autonomie în cadrul unei monarhii habsburgice reorganizate şi liberale. Programul, prezentat lui Franz Joseph la 25 februarie 1849, solicita (...) şi asumarea de către împărat a titlului de „Mare Duce al românilor”. Nici un alt document nu mai exprimase atât de limpede idealul unităţii româneşti în cadrul monarhiei habsburgice». Prezenţi la tratative, A.T. Laurian, episcopul Ioan Popasu şi Ioan Maiorescu sesizau rolul duplicitar al guvernului. Să revedem atitudinea şi replica dată lui Maiorescu, de prinţul Felix zu Schwarzenberg: «îl ia de mână şi, pentru a-l calma, îi spune: „Fiţi cu toţii liniştiţi. Ceea ce se va acorda altor naţiuni veţi avea şi domniile voastre. Veţi fi satisfăcuţi” (...) Lovitura primită o resimt fruntaşii români cu atât mai dureros, cu cît ceea ce li se refuză lor se acordă cu generozitate saşilor şi sârbilor. Privilegiile acestora însă încalcă drepturile clare ale naţiunii române, fiindcă atât în „ţara saşilor”, cât şi în partea bănăţeană a „voivodinei” românii constituie majoritatea populaţiei. În discuţiile ulterioare, ministrul preşedinte Schwarzenberg a explicat atitudinea guvernului prin faptul că punctul întîi al revendicărilor române era inadmisibil. (...) Preocupat să reîntinerească fizionomia imperiului, Schwarzenberg simte primejdia unei asemenea formule care deschidea perspectiva unei Daco-Romanii dar cu alt prilej tot el îşi îngăduie o remarcă cinică: „Cu cerşetorie nu se poate întemeia un mare principat”. Considera pesemne, demersul prea leal al delegaţilor români drept cerşetorie, fiindcă nu era înclinat să acorde vreo importanţă contribuţiei lor în războiul civil din Transilvania. (...) Gheorghe Magheru, care se afla atunci la Viena şi era informat de Maiorescu despre jignitorul tratament rezervat românilor, exclamă cu deplină îndreptăţire: „Într-adevăr, ungurii ne urau; ăştia ne dispreţuiesc”». Acelaşi episod a fost relatat de istoricul italian Mario Fuffini în „Istoria românilor din Transilvania”: «(...) împăratul a abdicat, şi succesorul lui, Franz Joseph, nu-i mai rămânea decât să ceară ajutorul ruşilor. De aceea Puchner a desfiinţat comitetul de pacificare şi a convocat o adunare naţională a românilor la Sibiu la 18 decembrie; a prezidat-o Şaguna, şi guvernul imperial, ca să nu se umilească cerând direct ajutorul rus, a făcut ca acesta să fie solicitat de adunare ca să dea astfel de înţeles că el se împacă cu ideea de-a-i face pe ruşi să vină în Transilvania şi Ungaria în apărarea corelegionarilor ortodocşi care-i chemaseră.»

Urmările activităţii diplomatice ale mitropolitului le aflăm din lucrarea dr. Ioan Lupaş: „Mitropolitul Andreiu Baron de Şaguna, Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii lui” (1909): «Bem înaintase triumfător, reuşind a cuprinde şi cele mai însemnate cetăţi dela margine: Sibiiul (11 Martie) şi Braşovul (20 Martie). Numai asupra Munţilor Apuseni, apăraţi de Iancu, nu putuse pune stăpânire. Şi pe când în văile Ardealului şi în munţii sguduiţi de viforul războiului civil se încrucişau păraie de sânge, pe când sabia lui Iancu, strălucea victorioasă în văzduhul înroşit de flăcările răsmiriţii, crucea arhierească şi toiagul de păstor pacinic al lui Şaguna se apropia tot mai mult de sceptrul împărătesc. Şi în adânci cuvinte de chibzuială şi înţelepciune diplomatică, purtătorul lor desluşia înaintea tânărului monarh dorinţele naţiunii române, care pecât de mult a ştiut răbdă împilările din trecut, tot în aceeaş măsură se ştie a jertfi pentru tron şi patrie, în timpuri de cea mai grea încercare. Tocmai această iscusinţă diplomatică a fost, ceeace Kossuth nu i-a putut ierta niciodată lui Şaguna; şi când s’a văzut îndemnat, sub presiunea împrejurărilor grele, a cere, prin nefericitul său satelit Ioan Dragoş, o împăcare cu Iancu şi cu Românii, moderându-şi tonul din Octomvrie 1848, promite tuturora amnestie cu escepţiunea lui Şaguna, care – după părerea lui Kossuth – „a jucat un rol de făţarnic mincinos, pentruca în mijlocul păcatelor sale trădătoare de patrie, să adoarmă cu cuvinte dulci atenţiunea şi privegherea mea şi a soţilor mei dela guvern ... – şi de aceea nu poate avea iertare pe acest pământ.”

Năcazul lui Kossuth era explicabil. Motivarea însă nu pare suficientă. Adevărat, că Şaguna în vara anului 1848, crezând că discordia se va putea înlătura, ca între Maghiari şi Români să nu ajungă conflictul la cuţite, şi-a dat toată silinţa a mijloci o bună-înţelegere între conducătorii acestor 2 popoare. Dar n’a lipsit nici atunci, (...), a da expresiune destul de răspicată nemulţumirii sale, şi a neamului său, faţă de unirea forţată a Ardealului cu Ungaria.»

Cuvintele blasfemitoare ale lui Kossuth, nu l-au îndepărtat pe mitropolit de prietenul lui, baronul Eötvös (ministrul Cultelor şi Educaţiei şi fost coleg de şcoală), acesta afirmând că „Şaguna are minte cât o jumătate de ţară"; nu l-au împiedicat nici pe împărat să-l decoreze şi să-i acorde titlul de baron (în 1850), cu acel prilej Şaguna alegându-şi cunoscuta emblemă de baron: “cele 7 coline semnifică şapte virtuţi creştineşti, pe care toată viaţa le-a urmat, iar cocostârcul stând într-un picior şi ţinând în celălalt un ou, simbolizează îngrijirea lui neadormită tot timpul anilor vijelioşi 1848-9”. De asemenea, biserica ortodoxă română a ţinut să-l canonizeze pe cel mai mare ierarh din Transilvania, mitropolitul Andrei Şaguna fiind sărbătorit anual, în 30 noiembrie. Astăzi toţi recunoaştem că „Păstorul cel bun al Ardealului” a edificat atât o epocă cât şi „o etică a demnităţii româneşti”. (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia