logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXXI):
Marius HALMAGHI
2563 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXXI):
Alianţa românilor cu saşii a fost decisivă ... - Sibiul cel mai puternic centru militar - ultima rezistenţă Munţii Apuseni!

În "Studii de istorie a ro­mânilor. Oameni, fapte, mentalităţi" (2006) istoricul Octavian Tătar (1957-2016), descria bătăliile Sibiului, argumentând:" ... din punct de vedere militar Sibiul constituia "capul armatei re­gulate imperiale din Tran­silvania şi cel mai puternic centru militar al provinciei. (...) Oraşul dispunea de o puternică centură de fortificaţii formată din două rânduri de ziduri înalte şi groase şi prevăzute cu 39 de turnuri de apărare (...) În Sibiu se afla Comandamentul general ("General Kom­mando") al trupelor impe­riale din Transilvania, sub­ordonat direct Consiliului de război al Curţii ("Hof­kriegsrat") din Viena. În oraş şi în împrejurimi funcţionau mai multe stabilimente militare: din 1804, pe locul bastionului Cisnădiei, demolat, s-a dat în folosinţă cazarma de infanterie ce putea adăposti 8 companii, la Turnu Roşu vama era ad­ministrată de o garnizoană de 30 de soldaţi, la Orlat, Tălmaciu şi Dumbrava Si­biului funcţionau pulberării, în oraş existând mai multe depozite, magazii, spital militar, etc. La Orlat, lângă Sibiu, îşi aveau sediul regi­mentului grăniceresc, în zona Sibiului funcţionând efectiv, un batalion al acestui regiment: compania a cincea - la Jina, compania a şasea cuprindea comunele Orlat şi Veştem, a şaptea - Scoreiu, Racoviţa, Porum­bacu de Jos şi Porumbacu de Sus. (...) Din 18 octombrie 1848 şi până la 11 martie 1849, baronul Puchner a deţinut puterea civilă şi militară în Transilvania. Din punct de vedere politic Sibiul era capitala provinciei, cen­trul săsimii ardelene (ata­şată, într-o oarecare măsu­ră, autorităţilor austriece), sediul Consiliului Naţional Român (organul conducător al revoluţiei române din Transilvania) şi al Episcopiei Ortodoxe Române. Sibiul era centrul gărzilor naţionale săseşti, precum şi al celor maghiare din zonă. (...) Sibiul, ca şi ţinutul Munţilor Apuseni de altfel, era una dintre cele mai sensibile zone pentru insurgenţii maghiari, hotărâţi să facă "legea" în Transilvania. Dacă în centrul şi răsăritul Tran­silvaniei, cu ajutorul maghia­rilor autohtoni şi al secuilor, insurgenţii maghiari şi-au putut impune voinţa mai uşor, în zona Sibiului ei aveau de înfruntat o triplă rezistenţă: a armatei impe­riale oficiale, a saşilor şi a românilor. Pe de altă parte, pentru stăpânirea austriacă, ca şi pentru români şi conducerea lor politică, Sibiul era ultimul refugiu (în cazul românilor ultima rezistenţă s-a dovedit a fi Munţii Apuseni). Pierderea însem­na sfârşitul, cum s-a şi dovedit de altfel. (...) Românii, în urma adunării de la Blaj, din septembrie 1848, au hotărât să se organizeze din punct de vedere militar şi să se înarmeze. Ca organ de conducere politică şi militară şi-au ales un "Comitet de Pacificaţiune". Comitetul compus din S. Bărnuţiu, N. Bălăşescu, A. T. Laurian, T. Cipariu, F. Micaş, I. Bran, având pe maiorul Niebel ataşat cu probleme militare, a fost recunoscut de către Puchner la 16 octombrie, printr-un decret. Sediul comitetului era într-o locuinţă modestă, pe Reispergasse, în Sibiu. A doua zi după recunoaşterea sa, comitetul a dispus înarmarea popo­rului şi organizarea celor înrolaţi în 15 prefecturi. În­scrierea se făcea pe bază de voluntariat, stagiul era de trei ani şi se considera ca stagiu în armata imperială. Co­mandantul prefecturii Sibiu a fost iniţial Iovian Brad, dar la scurt timp acesta a preluat prefectura Braşovului. La Sibiu a rămas comandant Ioan Brote. Prefectura Mediaş avea în frunte pe Vasile Moldovan, iar cea din scau­nele Sebeş şi Miercurea pe Dionisie Marţian Popovici. Românii din Bogatu, Armeni, Alămor şi celelalte sate de dincolo de Secaş s-au înrolat în legiunea lui Axente Sever, de la Blaj."

Istoricul sibian Eugen Străuţiu prezintă în lucrarea "Sibiul între medieval şi modern" atât evenimentele din războiul pe care l-a cunoscut ţinutul Sibiului, cât şi consecinţele lor: "Atitu­dinea autorităţilor faţă de efortul militar românesc lăsa de dorit. "Nici un pistol ruginit nu li s-a dat românilor până în octombrie 1848. Aşa se înţelegea libertatea, egali­tatea şi frăţietatea." Călăre­ţilor din Sălişte li s-a promis hrană şi nutreţ dacă vor acţiona la o distanţă mai mare de patru zile de casă şi n-au primit, fiind nevoiţi să le cumpere pe banii lor. Ca soldaţi încadraţi în armata imperială ar fi trebuit să le plătească salarii, ceea ce nu s-a întâmplat. De multe ori armele şi muniţiile au fost insuficiente; când însuşi Avram Iancu a venit la Sibiu pentru a cere arme, a fost refuzat.". Românii s-au revol­tat împotriva nobililor ma­ghiari, aceştia fiind alungaţi sau ucişi în satele Sîngătin, Veseud, Boarta, Păuca, Armeni, Cenade, Micăsasa, Valea Buii. În memoriile lui Axente Sever, acesta descria conjunctura tragică a eveni­mentelor din Sîngătin, aici fiind refugiate gărzile ma­ghiare din Sibiu, pe domeniul nobilului Zsigmond Elek; la somaţia tribunului Ioan Dendiu (22 octombrie 1848), în timpul predării paşnice a armelor, cineva a încercat să-l împuşte pe tribun, suficient ca românii să atace, înre­gistrându-se 53 de morţi maghiari. Mulţi români au păstrat în memorie evoluţia evenimentelor din jurul Sibiului: ""Am văzut atunci toată perfidia comandanţilor împărăteşti faţă de români", îşi amintea Ioan Ciurileanu; aceştia voiau să apere Sibiul cu trupe în majoritate ro­mâneşti, lăsând satele neapărate în mâinile lui Bem. Erau incriminaţi prin aceasta comandantul gene­ral Puchner, comandanţii de divizii Gedeon şi Pfers­mann, comandanţii de bri­gadă Kalliany, Schutter şi Kräffer."  Cine mai ştie astăzi că în 1849 (13 martie) două coloane maghiare incen­diau Veştemul şi Nocrichul, grănicerii români din Raco­viţa apărând cu greu podul de peste Olt (dintre Bradu şi Avrig). Ulterior maghiarii au distrus clădirile companiei grănicereşti şi locuinţele ofiţerilor. Trupele lui Bem au cerut Răşinariului 10000 de florini, ameninţând cu incen­dierea satului; în timp ce Cisnădia plătea 8000 florini (sub formă de impozit de război), răşinărenii refuzau, făcând trupele maghiare să dubleze suma cerută. O parte din Apoldu de Jos a fost ars, iar în tot ţinutul Secaşelor a fost organizată o vânătoare "pentru captu­rarea rebelilor valahi care umblau prin păduri". Retra­gerile trupelor şi cuceririle succesive ale ţinutului au lăsat urme mari la Miercurea Sibiului (unde au fost dis­truse case) dar şi la Slimnic, satul fiind ars şi prădat - exceptând casa bogătaşului Seivert, care i-a găzduit pe Bem şi garda de husari, de bunăvoie. "Câteva concluzii" sunt enunţate de Eugen Străuţiu: "În toamna lui 1849 lua sfârşit cea mai puternică afirmare a naţionalităţilor din principat, pe parcursul căreia devenise clar pentru toată lumea că românii sunt o piesă esenţială pe tabla de şah a intereselor naţiunilor privilegiate. Alianţa românilor cu saşii a fost decisivă pentru înclinarea balanţei de această parte.

A fost o alianţă conjunc­turală sau una bazată pe interese reale şi sinceritate?

Motivele erau diferite: saşii voiau consolidarea privile­giilor lor seculare, în timp ce românii luptau pentru accep­tarea lor cu drepturi egale între celelalte naţiuni. Alianţa nu făcea decât să amâne conflictul, pentru a doborî un inamic care pe moment pă­rea mai periculos. Românii aveau de partea lor numărul, iar saşii - banii, armata şi conducerea politică. Nici­odată saşii n-au văzut cu ochi buni intenţiile refor­matoare ale fruntaşilor ro­mâni, (...). De aceea mulţi români au luptat în armata lui Bem, mai ales dintre cei de pe Olt, care la revenirea imperialilor au avut de suferit pentru aceasta. În ultimă instanţă, marele câştigător a fost regimul habsburgic, care a fost cu totul nerecu­noscător faţă de români, dar nici faţă de saşi n-a mers prea departe cu concesiile ulterioare."

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia