logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXVI): Trei nume! - Ghiarele superficialităţii şi ale unui fals profetism - lucrarea leală leagă societăţile, iar cea egoistică le risipeşte!
Marius HALMAGHI
695 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXVI): Trei nume! - Ghiarele superficialităţii şi ale unui fals profetism - lucrarea leală leagă societăţile, iar cea egoistică le risipeşte!

Activitatea revoluţionară a lui Simion Bărnuţiu este – şi astăzi - prea puţin cunoscută. El a scăpat de arestare, în august 1848, “prin prezenţa de spirit avută de a mistifica pe poliţistul venit să-l aresteze asupra persoanei sale”. El a fost preşedintele «”Comitetului de pacificaţiune”, recunoscut de generalul imperial Puchner la 4/16 octombrie 1848, membrii fiind A.T. Laurian, Nicolae Bălăşescu, Timotei Cipariu (...) iar maiorul Riedel ca sfătuitor militar”. După un exil forţat de eşecul revoluţiei, în 1849 îl regăsim pe Bărnuţiu şi Laurian trimiși ”cu petiţii la Împărat”. Ulterior termină facultatea juridică (Viena şi Pavia – unde şi-a luat doctoratul în drept la 6 iunie 1854). La invitaţia lui A.T. Laurian pleacă în Moldova ca profesor de logică la liceu (în 1855), iar ulterior la Facultăţile de Litere şi Drept». Petre Pandrea descrie stingerea marelui gânditor revoluţionar: «Simion Bărnuţiu a murit la 16/28 Maiu 1863 pe valea Almaşului în căruţa care-l aducea, bolnav, dela Iaşi spre Bocşa-Română, însoţit fiind de nepotul său Ioan Maniu, tânăr avocat, pe care-l întreţinea cu cheltuială şi sfaturi la studii, în străinătate.». Odiseea lui Simion Bărnuţiu este similară firului vieţii marelui pedagog naţional Gheorghe Lazăr, cel care s-a refugiat în Țara Românească după conflictul pe care l-a avut cu episcopul Vasile Moga (pentru funcţia de episcop şi pentru preferinţa lui Lazăr de a scrie cărţile în limba română şi nu în cea slavonă). Datorită colaborării cu revoluţionarii lui Tudor Vladimirescu, Lazăr se întoarce bolnav în Avrig, unde se stinge din viaţă în 17 septembrie 1823. Amândoi au găsit sprijinul şi marea şansă a afirmării în Bucureşti.

Testamentul său politic va fi cea mai importantă lecţie filozofică, în care toate generaţiile care au urmat – până în 1918 - au căutat căile de ieşire din impas. Avocatul publicist Petre Pandrea scria în 1935, în prefaţa lucrării „Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu”: «Efortul gigantic de analiză şi istorism al culturii apusene în secolul XVIII şi XIX, început şi în România (mai ales de către Onciul şi C. Giurescu), dar brusc curmat în preajma anului 1914 pentru motive extraştiinţifice (propaganda pentru realizarea unui ideal politic), trebuie reluat, cu mai multă hotărîre, de către noua generaţie de cercetători, pentru a scăpa o cultură întreagă din ghiarele superficialităţii şi ale unui fals profetism (...) Oscar Wilde a proclamat odată aforistic că şi-a cheltuit personal geniul în conversaţie şi numai talentul în scris. Titu Maiorescu şi S. Bărnuţiu au fost tipuri de oratori înăscuţi. Ca şi Socrate, care n’a fost cunoscut decît prin intermediul învăţăcelului său Platon, tot astfel Maiorescu şi Bărnuţiu au ştiut prin oralitatea lor să creeze ”şcoli”, mai mult decât prin scris. Rivalitatea dintre aceste şcoli s’a sfîrşit cu victoria ”şcoalei Maiorescu” în cultura românească.»

Pentru a cunoaşte ”Semnificaţia sociologică a doctrinei lui Bărnuţiu” să-l urmărim tot pe Petre Pandrea: «Până la Simion Bărnuţiu, teoretizarea drepturilor ardeleneşti se făcuse mai mult pe latura filologică. Statului de servaj din 1714 elaborat de Curtea din Viena sub incitaţia aristocraţiei ungare, a Saşilor şi a Secuilor privilegiaţi, prin care condiţiunile de muncă deveneau echivalente cu sclavajul, toată seria de legi din 1742 şi 1747, precum şi regimul stabilit de Maria Tereza la 12 Noemvrie 1769, reconfirmat la 6 Iulie 1774, puneau o serie de chestiuni politico-juridice, care îşi aşteptau interpretul şi apărătorul Român. Jacqueriile intermitente din jurul Braşovului, dela 1774 şi 1781, ca şi revoluţiile de amploare din 1784 ale lui Horia, Cloşca şi Crişan, puneau concluzii sângeroase în locul concluziilor scrise. Lupta pentru drepturile politice şi pentru admiterea în dieta Transilvaniei, dusă cu atâta înverşunare de episcopul unit Ion Inocenţiu Klein, îşi cerea urmaşi. Unul din aceşti luptători politici pentru desrobirea naţională, cu bună pregătire teoretică, a fost Simion Bărnuţiu. (...) Adunarea dela Blaj a fost semnalul luptei pentru obţinerea autonomiei culturale şi începutul unei acţiuni politice. (...) Alegerea Blajului ca loc al Adunării naţionale dela 3 Mai 1848 era binevenită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, în Blaj se exprimau relaţiile oficiale cu Viena. Acolo se strângeau firele prin care Românii comunicau cu o formă de Stat, unde erau obligaţi să trăiască. Biserica unită a Blajului avea un punct comun esenţial cu Casa de Austria: catolicismul. Hasbsburgii tindeau să ralieze pe Români la fidelitate pe fundamente religioase. şcoalele înfiinţate sau îngăduite să funcţioneze de către Habsburgi – unde şi-a făcut educaţia între alţii şi Simion Bărnuţiu – purtau pecetea catolicismului. Ei însuşi fervenţi catolici, Habsburgii (...), au priceput calităţile eminente de ordine şi ierarhie – deci, monarhie! – ale Bisericii papale. Intrarea Valahilor răsăriteni în cercul de influenţă al universalismului ordonator catolic erau un mijloc de intimidare ale pretenţiilor maghiare de independenţă, plus asigurarea fidelităţii necondiţionate faţă de Coroană a unor minorităţi. Blajul era centrul acestor legături. În Blaj, era pentru Români, Statul în embrion, aşa cum îl doreau; sub steaua Vienei, fără influenţa absorbantă maghiară. În Blaj era cultura. (...) Data fixată pentru Adunarea de pe Câmpia Libertăţii făcea apel la simboluri şi la subconştientul popular: prima duminecă după Paşti, adică prima sărbătoare după înviere. Învierea se pregătea pe aceste plaiuri. Vestitorul ei a fost Simion Bărnuţiu. (...)

Simion Bărnuţiu a fost un om politic al Ardealului, care a avut cea mai adâncă influenţă asupra urmaşilor

În lucrarea “Mitropolitul ANDREIU baron de ŞAGUNA – Scriere comemorativă la Serbarea centenară a naşterii lui”, apărută în Sibiu, la Editura Consistorului Mitropolitan (1909) se prezintă şi activitatea episcopului Andrei Şaguna în revoluţia de la 1848:

«Din întreaga învălmăşala anilor 1848-49, pe lângă pleiada tribunilor înflăcăraţi şi gata de orice jertfă pentru neam, pe lângă frumoasa privelişte a mulţimii însufleţite, care ascultă cu evlavie pe “domnii noştri” şi-i urmează cu toată încrederea, se înalţă îndeosebi trei nume falnice: Bărnuţiu ideologul, care cu logica sa biruitoare a precizat, până la cele din urmă consecvenţe, toate postulatele, ce rezultă din ideea de naţionalitate; Iancu – eroul spadei, şi iscusitul diplomat Şaguna.» În timp ce în şedinţa din «6 Dec. 1848 Wesselényi recomandase parlamentului (n.r. ungar) a “nu risca viaţa politică a naţiunii prin un răsboiu cu sfârşit îndoielnic, ci sub presiunea necesităţii să primească manifestele din 2 Decemvrie, să recunoască de rege pe Francisc Iosif şi prin aceasta să facă cel dintâi pas spre o aplanare pacinică, care nu e încă imposibilă”, Şaguna prezida (în 16/28 decembrie) adunarea românilor de la Sibiu, aducând ştirea urmării pe tron a arhiducelui Francisc Iosif şi «lămurind cu temeiuri istorice şi filozofice, adevărata însemnătate a spiritului naţional şi liberal, din care, dacă e bazat pe moralitate, pot să derivecele mai frumoase virtuţi sociale”, altfel degenerează în urîte porniri egoistice. Citind mărturisirea filozofului Platon că “lucrarea leală leagă societăţile, iar cea egoistică le risipeşte” şi invocând dovezi din scriitorii latini Livius şi Cicero, despre simţul patriotic al popoarelor antice, prin care se puteau alina toate patimile, - arată, că naţiunea română totdeauna a fost condusă de un patriotism luminat, deşi a suferit mai multe veacuri “în răbdare fără exemplu”».

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

marquardt

artmania

sounds

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia