logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXIX):
Marius HALMAGHI
2668 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XXIX):
A face Sibiul una cu pământul - Presa "amvon al timpului” – Credo-ul: Totul pentru principe, patrie, adevăr şi imparţialitate!

Revoluţia de la 1848 din Transilvania, a contribuit la transformarea presei; iniţial considerată “amvon al timpului” (St.L.Roth), presa a înţeles că «politica externă însemna ceva mai mult decât literatura de divertisment – era extrem de acută şi prezentă în cotidian. Atitudinea odinioară detaşată se transformă în implicare.» (Ela Cosma, Presa săsească şi revoluţia). La începutul anului 1848 presa săsească nu întrezărea tumultul revoluţiilor şi a războiului civil ce avea să schimbe situaţia în Transilvania. Prezentăm salutul tradiţional: «Pentru a 63-a oară Siebenbürger Bote începe anul, şi încă nu simte, slavă Domnului, nici un semn de ramoleală şi marasmus senilis, observate la el de anumite suflete caritabile şi colaboratori ai ogorului jurnalistic şi din care aceştia ar voi să-i profeţească apropiata răposare sufletească. Concomitent ziarul îşi afirma credo-ul: “Aşa speră el într-o largă audienţă şi îşi continua calea fidelă vechii sale lozinci: Totul pentru principe, patrie, adevăr şi imparţialitate.”(…) În februarie “Siebenbürger Volksfreund” răspundea la întrebarea: “Ce pot şi trebuie să facă învăţătorii poporului săsesc pentru a deştepta în inimile tinerilor dragostea de patrie?”». În scurt timp presa săsească s-a polarizat: «În vreme ce “Siebenbürger Wochenblatt” din Braşov deştepta impresia că întreaga comunitate orăşenească agrea ideea uniunii revendicate în declaraţia maghiară, “Bote” au fost neîndoielnic întotdeauna împotrivă.”(…) “Bote” dezvăluia pretenţia împotriva legii şi a raţiunii: “căci prin uniune nu s-ar urmări altceva, decât totala înecare a patriei şi a naţiunii noastre în ultra-maghiarism, în cel mai cras separatism ungar”. (…) O voce din Viena atrăgea atenţia împotriva uniunii. Se analiză poziţia Guvernului şi a Universităţii naţionale săseşti în privinţa uniunii. “Bote” se solidariza cu acţiunile “valahilor” din jurul lui Bărnuţiu şi a episcopului Şaguna. Datorită numărului lor, românii deveniră aliaţi doriţi ai saşilor sibieni în chestiunea respingerii uniunii. În apropiere de Orăştie, o companie grănicerească secuiască vru să instaleze uniunea cu forţa; rezultatul fură 12 români morţi şi 9 greu răniţi. Comentariul vehement al lui “Siebenbürger Bote” despre Coşlariu şi Mihalţ încinse spiritele. Redactorul-şef al ziarului, împreună cu ceilalţi redactori care scriseseră despre Mihalţ, fu ameninţat de 150 de “tineri legaţi prin jurământ” din rândul revoluţionarilor maghiari “să-i aşeze capul înaintea picioarelor”, ceea ce se adeveri nouă luni mai târziu.»

După ce împăratul sancţionă uniunea Transilvaniei cu Ungaria (la 10 iunie 1848), introducerea noilor legi maghiare (obligativitatea şi gratuitatea şcolilor elementare şi introducerea limbii maghiare ca obiect regulat de învăţământ) au determinat retragerea celor şase deputaţi saşi din Parlamentul ungar (la 11 septembrie) şi organizarea unei adunări cetăţeneşti (la Sibiu, în 1 octombrie 1848). Atunci se enunţa programul “Ce dorim şi ce cerem noi”, prin care se dorea «o federalizare a Ardealului, prin recunoaşterea unei libertăţi egale pentru toate popoarele ţării, fără ştirbirea puterii monarhiei în ansamblul ei. Incidente sângeroase în Ungaria conduseră la promulgarea unui rescript imperial, în care se declara deschis războiul împotriva “rebelilor” maghiari. Transilvania intră sub incidenţa legii de război. “Bote” publică “relatări oripilante despre cruzimea hoardelor tâlhăreşti şi criminale de secui”. La 18 octombrie generalul Puchner dădu o proclamaţie către autorităţi şi către populaţie, în care li se cerea să se pună sub ascultare împărătească. La Aiud avu loc prima confruntare sângeroasă, între armata austriacă şi cea maghiară. La 24 octombrie românii forţară prin sânge predarea Zlatnei». La 1 noiembrie “frumosul şi bogatul oraş Reghinul săsesc este o grămadă de cenuşă”. După abdicarea lui Ferdinand I şi urcarea pe tron a lui Franz Joseph, noul împărat trimitea un salut “Credinciosului popor săsesc”. Prin rescript imperial Kossuth şi guvernul său era acuzat de «“înaltă trădare de ţară. Încleştarea dintre forţele revoluţionare şi cele imperiale dădu naştere unei dezbateri idelogice în “Transsilvania” (n.r. publicaţie), ce trata “Maghiarismul versus germanismul”. Se denunţa iarăşi proximitatea ruşilor: “Ce vor ruşii în principatele dunărene? Vor doar să înfrângă ultima tulburare? Pentru aceasta 80.000 de oameni sunt mult prea mulţi. Vor să ajute Austria, în cazul în care aceasta nu s-ar putea descurca singură cu rebelii? Posibil, dar cel mai probabil este că, de îndată ce împrejurările o vor permite/ Rusia/ vrea să smulgă Porţii aceste principate şi să le păstreze pentru sine” (…)

În acest timp ştirile de pe câmpul de luptă curgeau neîntrerupt. Generalul Bem, care la 15 decembrie preluase comanda supremă a armatei revoluţionare maghiare, intra la 13 ianuarie în Târgu Mureş. Comandamentul suprem imperial Puchner fugi la Sibiu. La 18 ianuarie 1849, răspândind o panică generală, Puchner ordonă evacuarea arhivei şi a caselor aerare în Muntenia. Mulţi refugiaţi îl urmară spre miazăzi, pentru a scăpa de soarta reghinenilor. La 21 ianuarie 1849 se desfăşură prima bătălie de la Sibiu. Puchner întări valurile joase de pământ de la marginea oraşului. De aici imperialii declanşară un puternic foc de artilerie, care îl obligă pe Bem, după un contraatac lipsit de succes, să se retragă la Slimnic. Acolo pregăti un nou asalt asupra oraşului. (…) La 2 februarie 1849 generalii ţarişti Skariatin şi Engelhard pătrunseră în Ardeal cu aproape 5000 de oameni. Cu ruşii în spate, Puchner putu să treacă la atac la 4 februarie. Îl bătu pe Bem la Ocna Sibiului. Intrarea ruşilor în Sibiu îi prilejui lui “Siebenbürger Bote” o retrospectivă a tragicei stări de război: “Ruinele fumegânde de la Reghin, Feldioara, Hărman, Sânpetru, Archita, Hoghilag, parţial Slimnic, Şura Mare şi Sebeş, ca şi ale celor peste 200 de sate româneşti, devastate şi arse de unguri şi secui, dar nu mai puţin şi incendierea Zlatnei şi Aiudului de către români sunt tristele semne ale prezentului însângerat, în care au căzut jertfă în ţara noastră mai mult de 20000 de oameni, şi în care cu greu se poate stabili, care dintre părţi, românii sau ungurii şi secuii, s-au dedat la cele mai mari cruzimi. (…)

La 11 martie 1849 avu loc a doua bătălie de la Sibiu, în urma căreia ruşii înfrânţi trebuiră să părăsească oraşul. “Bote” făcu publice mai multe proclamaţii ale lui Bem către locuitorii oraşului (…) Bem plecă din Sibiu la 14 martie. Ordinului lui Kossuth, de “a face Sibiul una cu pământul”, nu-i acordă nici cea mai mică atenţie. Îi explică colonelului Kiss: “Eu am cucerit un oraş şi vreau să conduc un oraş, nu un morman de cenuşă şi dărâmături”.

Comisarul Csányi, care primise de la Kossuth dispoziţii asemănătoare, descinse la Sibiu. Aici ordonă ridicarea a douăzeci de membri saşi ai Magistratului orăşenesc şi închiderea lor în cazarma militară. Csányi declară starea de asediu şi iniţie tribunale militare la Sibiu, Sighişoara, Braşov, Bistriţa. Fără ca aministia lui Bem să fie anulată explicit, tribunalele de sânge îşi începură activitatea. La 11 mai 1849, pe dealul Cetăţuii din Cluj, fu împuşcat St.L. Roth, 252 de saşi, 4425 de români şi 165 de unguri îşi pierdură viaţa până la sfârşitul războiului. La jumătatea lui martie fu ucis Josef Benigni, fost redactor-şef la “Siebenbürger Bote”. Benigni tocmai se pregătea să se alăture convoiului de refugiaţi spre Muntenia, când mai mulţi “husari kossuthieni” îl traseră cu forţa din trăsura sa de călătorie, îl târâră până la locuinţa sa, unde îl împuşcară”.» (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

jidvei

marquardt

sibiul de odinioara

omirom

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia