logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XVII):
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XVII):
Obsesiile tradiţionale ale românilor - am întins brutalităţii arma inteligenţei - mânzul românesc - boierii români râd puţin!

În Evul Mediu toţi vecinii au disputat bazinul carpato - pontic - dunărean. Scriitorul spaniol Jesús Pardo, fondator al revistei “Historia” (Madrid) a scris un interesant eseu istoric: “Conversaciones con Transilvania, Viaje a través de quince siglos”  - “Conversaţii despre Transilvania, călătorie de-a lungul a cincisprezece veacuri” (1988, apărut în traducere în 1998). Cartea a fost dedicată lui “Ramón de Basterra, predecesorul meu în cercetarea inexplicabilului popor român”, având un motto preluat din “Istoria Românilor”, a reputatului istoric Nicolae Iorga: «Poporul român este aşezat la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, cînd s-a frînt o clipă, ca să se lege din noi, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma inteligenţei noastre. Şi iată, sîntem tot acasă!». Din lucrarea sa – puţin cunoscută de cititorii români – am selectat pasaje ce ţin de concluziile reputatului publicist spaniol. Plecând de la exemplul dat de Dante în “Divina Commedia”, prin care Croaţia este “ţară foarte îndepărtată”, afirmă ca «România, şi mai depărtată, exista pentru el doar în cărţi, şi cu numele de Dacia. Această hibernare românească nu începe să se destrame, ecumenic vorbind, până în plin veac al XVIII-lea, când Roma papală îşi dă seama de existenţa ei, dar, în vremea aceea, deja mânzul românesc, remarcat în chip sporadic de călători curioşi, de secole tot necheza, deşi va fi fost uneori sub pământ, cu sporită conştiinţă a romanităţii sale, în faţa vecinilor lui, în apărarea de valori care, chiar dacă le înţelegea ca pur şi simplu ale lui, priveau în bună parte întreaga comunitate romanică. Drumeţii (…) nici nu reuşiseră (,,,), să dea importanţă informaţiei, în afară ca ceva nebulos şi romantic. Contactul meu cu România era deja de lungă durată când am purces să scriu această carte. El a început, (…) cu “Bucarest” de Paul Morand, şi a continuat cu romanele lui Panait Istrati, care, pentru cei din generaţia mea, erau pline de ispite şi insinuări eroice». Jesús Pardo a încercat să-şi explice, învăţând limba română şi vizitând Budapesta, Bucureştiul şi Transilvania, complicata situaţie din estul Europei. A fost impresionat de muzeul din Alba Iulia unde a văzut «plăci militare de pavaj noi, marcate cu pecetea legiunii a XIII-a Gemina. În momentul acela istoria română mi se înfăţişa deja ca o luptă îndelungată pentru creşterea treptată a teritoriilor din ce în ce mai îndepărtate de nucleul lor latin originar, justificată de identitatea graiului; această creştere, prodigioasă realmente, dată fiind extraordinara situaţie de slăbiciune, de neputinţă chiar, în care au iniţiat-o românii, luând-o de la zero fiindcă nu posedau nici adevărată independenţă, nici măcar identitatea, unii o explică printr-un şir de împrejurări norocoase, alţii prin acea legendară isteţime însuşită în lunga luptă pentru supravieţuire». Străin fiind în această regiune a Europei, a înţeles repede situaţia, intuind şi posibilele consecinţe: «La Budapesta, toată lumea cu care vorbeam despre Transilvania se înfierbânta, ajungând să-şi piardă chiar şi simțul logicii şi să-i califice pe români drept venetici în propriul lor teritoriu. Mi-a trecut prin gând că exista o criză complicată şi periculoasă între cele două ţări vecine, şi că insistenţa română asupra sacrosanctităţii frontierelor sale rezultate din cel de-al doilea război mondial se datora, ca şi în cazul sovietic, unui sentiment de slăbiciune. Îmi imaginam o situaţie dramatică: Ungaria ar cere Transilvania, pe calea armelor dacă ar fi necesar, la primul semn al retragerii sovietice din Europa Centrală şi de Est; Bulgaria ar cere atunci Dobrogea; Iugoslavia Banatul. România îmi apărea ca focosul unei bombe înfipte chiar în inima Europei».

Jesús Pardo îşi prezintă constatările: «Din cele două obsesii tradiționale ale românilor: cea ungară şi cea turcă, ultima e mai puţin preocupantă. Românii au preferat întotdeauna pe turci: dacă le plăteai te lăsau în pace. Turcii nu au lăsat din trecerea lor prin România altă urmă tangibilă decât cafeaua turcească şi oarecare număr de varietăţi de baclava, dar acest lucru se compensează din belşug cu profunda amprentă care rămâne de la ei în caracterul român. Am vorbit deja despre maleabilitatea, neîncrederea, un gen de fatalism corosiv şi o anumită toleranţă iscoditoare, sub formă de mască complexă care nici nu ocupă spaţiu nici nu se vede, şi pe care românul nu şi-o ia nici când doarme; această mască este unicul articol din garderoba turcească ce rezistă la toate modele şi care a învins chiar şi influenţa croitoricească franceză: de la căciula dacică până la jobenul din secolul al XIX-lea, trecând prin turban, cuca turco-română cu pene de struţ şi vechea căciulă de piele, înaltă şi ţuguiată ca un coş de pescar balcanic, acoperământ de cap clasic al lui Tudor Vladimirescu şi al altor campioni ai independenței naţionale».

Cunoscător al istoriei estului european, Pardo înşiră epopeea bătăliilor românilor cu turcii, remarcând şi că «ungurii au dat înapoi în fața invadatorului otoman.(…) Această rezistenţă împotriva turcilor a permis românilor din secolul XIV, să încheie tratate de pace în care în schimbul impunerii suzeranității lor şi primirii unei cantități de bani sub formă de bir, turcii se obligau să accepte drept autonome teritoriile româneşti, a căror integritate se angajau să o respecte. Acest sistem a continuat să funcționeze chiar şi în secolul XVI, când presiunea politică şi economică a turcilor a crescut în mod considerabil, însă fără să reuşească vreodată să transforme țara românească în paşalâc sau provincie. (…) În decursul veacurilor XVI-XVIII, casele româneşti erau modeste pe dinafară, pentru a nu stârni lăcomia turcă (…). Bucureşti … se afla la treizeci de zile de mers cu trăsura până la Istanbul, de unde veneau veştile proaste. “Boierii români”, spune prinţul de Ligne în 1787, “rîd puţin: toţi, la sindrofii, au aerul de a se afla în aşteptarea de la un moment la altul a fatalei frînghii”, cu care sultanul dădea aleşilor lui ordin fără drept de apel să se sinucidă».

Istoriografia maghiară a “cochetat“ cu problema vitejiei ungurilor, puţine ţări din lume ştiind să inoculeze în cultura istorică a cetăţenilor - încă din copilărie - aspectele controversate ale trecutului, într-o lumină pozitivă.

Reproducem din Paul Lendvai (“Ungurii”) pasajul privind “marea catastrofă naţională” de la Mohács, Ungaria devenind paşalâc (paşalâk) otoman (1541-1699): «”Şcoala la graniţă”(1950), capodopera scriitorului Géza Ottilik, este aproape necunoscută în afara Ungariei. În ea, autorul pornind de la exemplul unei clase de şcolari, schiţează cu o mână foarte sigură această relaţie unică în felul ei dintre maghiarime şi înfrîngerile ei: “Se apropia aniversarea a patru sute de ani de la bătălia de la Mohács. Pare a fi o ciudăţenie faptul de a sărbători o înfrîngere, dar cel care acum ar putea sărbători victoria, puternicul Imperiu Otoman, nu mai există. De mongoli, şi de ei s-a pierdut orice urmă, aşa cum între timp s-a întîmplat, aproape sub ochii noştri, pînă şi-cu tenacele Imperiu Habsburgic. Ne-am obişnuit, aşadar, ca numai noi să ne sărbătorim marile bătălii pierdute cărora le-am supravieţuit. Poate că ne-am obişnuit şi cu faptul că socotim înfrîngerea ca pe ceva incitant, făcut din material mai dens, ca pe ceva mai important decît victoria – în orice caz ca pe posesiunea noastră (mai reală) “» (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

marquardt

artmania

sound

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia