logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XVI): A fost odată - turmă strict legată de ţăruşul clipei - o iremediabilă imperfecţiune - de la Râm ne tragem - atîta ne-am înstrăinat?
Marius HALMAGHI
1100 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XVI): A fost odată - turmă strict legată de ţăruşul clipei - o iremediabilă imperfecţiune - de la Râm ne tragem - atîta ne-am înstrăinat?

Opera lui Nietzsche a fost utilizată - prin interpretări false şi măsluiri masive - la fundamentarea doctrinei naziste şi fasciste. Din lucrarea “A doua consideraţie inoportună, Despre folosul şi neajunsurile istoriei pentru viaţă“ am selectat un pasaj despre problematica naturii umane; este evident că omul nu este un simplu animal social (zoon politikon) care trăieşte în cetate (polis), aşa cum susţinea Aristotel: «Priveşte o turmă care trece spre păscut; nu ştie ce înseamnă ieri sau astăzi, saltă de colo-colo, se hrăneşte, se odihneşte, rumegă, iar saltă şi tot aşa de dimineaţă până noaptea şi zi de zi, strict legată cu plăcere sau suferinţă imediată de ţăruşul clipei şi de aceea, necunoscând tristeţea nici sila. Omul se mâhneşte când vede aceste lucruri, fiindcă se simte superior animalului şi în acelaşi timp priveşte cu gelozie spre fericirea acestuia – pentru că ar dori să trăiască la fel cu animalele, fără plictiseală şi durere: dorinţa este însă zadarnică, de vreme ce nu seamănă cu a animalului. Omul ar putea întreba animalul de ce nu-mi vorbeşti despre fericirea ta şi mă priveşti doar? Animalul ar vrea să răspundă şi să spună: motivul este că uit pe loc ceea ce voiam să spun – dar iată că a şi uitat chiar şi acest răspuns (…) Iar omul nu poate decât să se mire. De mirare i se părea omului însă şi faptul că el însuşi nu reuşea să deprindă uitarea şi că neîncetat rămânea ataşat de trecut: oricât de departe, oricât de iute ar încerca să fugă, lanţul tot acesta rămâne, însoţindu-l. E ca o minune: clipa, iat-o aici, iat-o pierită, mereu ca o fantomă, tulburând liniştea clipelor următoare. Fără încetare se desprinde câte o foaie din sulul vremurilor, cade, îşi ia zborul şi revine drept pe genunchii omului. Acesta este momentul în care omul spune “îmi amintesc“ şi invidiază animalul care uită pe loc totul şi simte cum fiecare clipă cu adevărat piere, dispare în ceaţă şi noapte şi rămâne stinsă pe veci. Astfel trăieşte animalul în afara istoriei, el dispare în prezent ca un număr fără vreo urmă (…): el nu ştie să se prefacă, nu ascunde nimic şi se înfăţişează în orice clipă întocmai aşa cum este, prin urmare nu poate fi altfel decît cinstit. DImpotrivă omul se sprijină de povara mare, şi tot mai mare a trecutului: aceasta îl trage în jos sau îl împinge deoparte, îi îngreunează mersul ca o greutate invizibilă şi întunecată, pe care uneori o poate contesta în aparenţă, dar în contactul cu semenii o face cu prea multă plăcere, spre a le trezi invidia. De aceea omul este emoţionat – ca şi cum şi-ar aminti de un paradis pierdut – în faţa unei turme la păscut sau, cu un exemplu mai familiar, în faţa unui copil care nu are încă de negat nici un trecut şi se joacă între gardurile trecutului şi ale viitorului într-o stare de fericită orbire. Atunci va învăţa să înţeleagă cuvântul “a fost odată“, acel cuvânt cheie, prin care ajung în inima omului lupta, suferinţa şi plictisul, spre a-i aminti ceea ce este, în fapt, propria-i existenţă – o iremediabilă imperfecţiune. Iar atunci când, în cele din urmă, moartea îi aduce uitarea dorită, ea răpeşte în acelaşi timp şi prezentul şi existenţa, pecetluind sentinţa că existenţa nu este decât un neîntrerupt “a fost cândva“, un lucru care trăieşte numai din propria negare şi mistuire, din propria contrazicere».

Deşi unii susţin teoria că poporul român este fără istorie, în negura ultimelor două milenii găsim nenumărate repere ce ne definesc existenţa şi devenirea. Amintim aici cei patru piloni ai tradiţiilor româneşti, cele 4 mituri fundamentale consemnate de marele istoric literar acad. George Călinescu: “Traian şi Dochia” - mitul etnogenezei, al originii şi formării poporului român; Meşterul Manole” - mitul spiritului creator şi estetic, concepţia noastră despre creaţie, ca “rod al suferinţei”, “Zburătorul” - mitul erotic simbolizând criza adolescenţei, “personificarea invaziei instinctului puberal” şi Mioriţa”, care simbolizează existenţa milenară pastorală a poporului român, a unităţii noastre etnice.

Istoricul acad. Ştefan Meteş reproduce în “Păstori ardeleni în principatele române” (1925) un pasaj din memoriile unui istoric maghiar: «Mulţi nu-şi pot închipui din ce trăiesc aceşti păstori în văi, deoarece acolo nu se face nici grâu, nici vin şi dintr’alt loc nu aduc nimic. Oricât de extra s’ar părea modul lor de traiu, e totuşi simplu; toată alimentaţia le-o serveşte laptele de oaie (…) voind uneori să aibă o zi bună, taie câte un miel sau capră dar foarte rar, şi o astfel de zi o consideră de adevărată sărbătoare. În ce priveşte îmbrăcămintea lor şi-o fac singuri din lâna turmelor, (…) şi cu toţi, împreună cu turmele, “trăiesc foarte mulţumiţi în munţi şi peşteri săpate în stânci, după ce ei n’au nici o cunoştinţă ce se întâmplă în alte părţi ale lumii“. Ştefan Meteş precizează şi rolul păstorilor în unitatea etnografică a poporului român: «păstorii ardeleni răspândiţi pentru nevoile turmelor lor pe tot teritoriul românesc, ducând şi aducând pe lângă chimirul plin în bani albi pentru zile negre şi aceleaşi datini, obiceiuri, jocuri, cântece, poveşti şi superstiţii. Element admirabil de unitate şi expansiune naţională, chiar şi în afara pământului nostru etnic; dârz, persistent, nici o urgie a veacurilor n’a putut măcina puterea lui, decât schimbările radicale ale vieţii economice moderne. Nimeni n’a contribuit mai mult la susţinerea zilnică a raporturilor de orice natură între Românii subjugaţi şi cei liberi ca păstorii ardeleni. Pentru ei nu există graniţă despărţitoare de fraţi, potecile şi tainele codrilor nu le cunoştea pui de om mai precis ca ciobanul».

Care popor european poate să arate, astăzi, întregii lumi “certificatul de naştere” construit chiar în inima imperiului roman? Împăratul Traian a ridicat celebra Columnă pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, cele 124 de episoade din basorelieful istoric ilustrând aspecte din marile războaie, soldaţii romani şi daci, precum şi imagini din viaţa poporului dac. Monumentul a fost şi a rămas locul de pelerinaj al tuturor marilor oameni politici şi literaţi români, reprezentând centrul lumii antice şi al latinităţii, simbolul irezistibil şi seducător al originii comune: “de la Râm ne tragem şi cu alor cuvinte ni-i amestecat graiul” (cronicarul Grigore Ureche). Ion Codru Drăguşanu scria în celebrul său jurnal: “Columna traiană e toată, întreagă şi memorabilă prin proporţiuni, formă şi sculpture. Toată viaţa militară a divului Traian e descrisă triumfale den baze pînă în capitel, pre o cale şerpuinte, în basoreliefuri de cîte trei palme. Două mii şi cinci sute de figure umane, nice una ca cealaltă, afară de cai, carige, maşine de război, arme, stindarde şi alte, se află în giurul columnei. Varietatea lor te pune în mirare şi uimiţiune”. Timotei Cipariu scria vizitând Veneţia (1852),: «Salute din Italia – din vechiul nostru pămînt, de unde sum de atîţia secoli exilaţi, încît fraţi pre fraţi nu ne mai cunoaştem, atîta ne-am uitat unii pe alţii, atîta ne-am înstrăinat”. Filologul tribunist Sextil Puşcariu constata în Roma: “era să văd în curând minunea aceea, care veacuri întregi a fost singura minune, pe care ţăranul român de la graniţa imperială alerga să o vadă, faima căreia a atras popoare întregi din Asia barbară spre vest, şi care cuprindea şi acel sfînt Petru de bronz din biserica San Pietro, al cărui picior s-a toci de sărutatul miilor care emigrau din toate părţile lumii spre acest focar al catolicismului” (sursa:“Pelerini români la Columna lui Traian” autor: Zaharia Sângeorzan). Astăzi, mulţi “vecini” îşi cercetează originile în stepele asiatice, “vitejia” şi teroarea răspândită de ei fiind păstrată - până nu demult - în toate rugăciunile creştine:

Fereşte-ne doamne de unguri”! Notă de erată: în articolul XV s-a strecurat o eroare de redactare, autorul fiind reputatul profesor Ion Coja, trecându-se eronat Ion Coşa; cu scuzele de rigoare! (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

marquardt

artmania

sounds

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia