logo
2018 - MAREA UNIRE şi Tribunismul (XI):
2018 - MAREA UNIRE şi Tribunismul (XI):
Este un păcat ca un popor să plătească civilizaţia cu propria sa existenţă! - Ungurii au creat statul; nemţii oraşele

Scriitorul şi jurnalistul Paul Lendvai (n.1929) este autorul lucrării “Ungurii”; în „Introducere” mărturiseşte: «M-am născut ca ungur de origine evreiască şi prin cei patruzeci de ani petrecuţi la Viena am devenit austriac. În această calitate sper să nu trebuiască să ţin cont de vreun tabu şi să-i pot descrie pe maghiari din perspectivă amicală, dar şi critică». El prezintă “supravieţuirea poporului ungar şi a statului său naţional” ca miracol al istoriei europene:

«Jocul dintre deschidere şi închistare, dintre cosmopolitism şi naţionalism, dintre sentimentul singurătăţii şi conştiinţa misiunii istorice, dintre spaima de moarte şi cutezanţa de a se încontra cu mai puternicii vremii şi-a găsit o oglindire impresionantă în avatarurile culturii şi istoriei Ungariei. Un lung lanţ de înfrîngeri fatale a întărit sentimentul de popor trădat (“Sîntem cel mai părăsit dintre toate popoarele pămîntului”, a spus poetul naţional Petöfi) şi a făcut ca pesimismul în faţa vieţii să prindă rădăcini în aproape toate generaţiile maghiarimii. Pustiirile suferite de ţara pe care Occidentul a lăsat-o în repetate rânduri de izbelişte în timpul năvălirii mongole din 1241, catastrofa de la Mohács din 1526 urmată de un secol şi jumătate de ocupaţie turcească, momentul 1848/49 cînd lupta pentru libertate a fost înăbuşită de armatele unite ale Habsburgilor şi ale ţarului Rusiei, distrugerea Ungariei istorice prin tratatul de la Trianon din 1920, (…) au fost catastrofe, care au acutizat în permanenţă conştiinţa de popor părăsit. Cine ar putea să conteste însă vreodată incredibila capacitate de a rezista şi desăvîrşita artă de a supravieţui a acestui popor?

În ciuda faptului că ţara a fost împărţită în trei şi în ciuda secolelor de dominaţie străină, ungurii au fost capabili să-şi păstreze identitatea naţională. Dragostea fierbinte de patrie a fost aceea care le-a dat forţa ca, strînşi între germani şi slavi, lipsiţi de rude şi izolaţi de restul lumii prinzidul chinezesc” al limbii lor, să supravieţuiască şi să treacă de catastrofe. Una dintre cheile pentru înţelegerea ascensiunii şi prăbuşirii Ungariei, de la descălecat pînă la sfîrşitul primului război mondial, dar şi pentru înţelegerea succesiunii precipitate a răsturnărilor de situaţie dintre 1920 şi 1990, o furnizează învăţăturile din jurul anului 1030 (redactate probabil de un preot german) ale primului rege creştin din dinastia Árpád, Ştefan cel Sfînt, către fiul său. “Imperiul Roman a dobîndit o importanţă aşa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strîngeau numeroşi nobili şi înţelepţi din diferite ţări, şi principii lui au devenit aşa de glorioşi şi aşa de puternici datorită acestui fapt (…) Venind din diferite ţări şi provincii, coloniştii aduc cu ei diferite limbi şi obiceiuri, diferite lucruri şi arme folositoare, care împodobesc şi aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O ţară care are limbă numai de un fel şi obiceiuri numai de un fel este slabă şi neputincioasă. De aceea, fiul meu, îţi poruncesc să te întîlneşti cu ei şi să te porţi cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decît altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăştia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte.» Relaţia dintre unguri şi germani, autorul o explică tot în introducere: «După căsătoria în anul 996 a lui Ştefan cel Sfînt cu prinţesa bavareză Gisela, sora viitorului împărat Henric al II-lea, raportul dintre unguri şi germani a fost şi el în unele privinţe un unicat. La curtea primului rege al Ungariei, preoţii, cavalerii şi nobilii germani veniţi în suita Giselei au jucat un rol de prim plan, iar regele visa la instituţiile germanice ca la nişte modele. Succesorii săi din dinastia arpadiană au încurajat şi ei sistematic formarea de mari colonii germane, ceea ce l-a făcut pe un istoric maghiar din secolul al XIX-lea să spună: “Ungurii au creat statul; nemţii oraşele.

Sentimentele statului conducător maghiar oscilau între admiraţie fără rezerve şi neîncredere înrădăcinată.

Oraşele libere regale dominate de burghezia germană au rămas neatinse de războaiele cu turcii. În timp ce regii unguri au implantat primele grupuri mari de nemţi în părţile de nord ale ţării şi pe saşi în Transilvania, Habsburgii aduc în secolul al XVIII-lea colonişti mai ales în regiunile Bacika şi Banat din Sudul Ungariei. Privilegiile acordate cetăţenilor germani au fost cele care i-au făcut bănuitori pe ungurii dezavantajaţi. Mai important din punct de vedere politic a fost însă mişcarea condusă la începutul secolului al XIX-lea de nobili şi literaţi însufleţiţi de sentimente naţionale şi desfăşurată sub semnul păstrării şi înnoirii limbii maghiare ameninţate de germanizare. În multe familii ungureşti se considera atunci că nu este de bonton să conversezi în limba maternă sau să aduci vorba despre poezii şi romane ungureşti. Poetul Károly Kisfaludi, care la început el însuşi corespondase în nemţeşte cu fratele său şi care a trebuit, ca să zic aşa, să reînveţe limba maternă, avertiza: “Poporul care nu posedă o limbă maternă nici patrie nu are.” În ajunul revoluţiei din anul 1848, scriitorul József Bajza a ţinut o cuvîntare înflăcărată la Academia de Ştiinţe din Budapesta: “Limba şi cultura germană reprezintă un pericol pentru naţiunea noastră. Ar trebui în sfîrşit să ne venim în fire şi să înţelegem că această modă ne duce la pierzanie şi că în special prin pătrunderea limbii germane ni se pregăteşte sfîrşitul (…) Nu trebuie să-l urîm pe german, ci să ne ferim de el (…) Eu nu sînt barbar şi nu vreau să mă ridic împotriva civilizaţiei (…) Dar consider că este un păcat ca un popor să plătească civilizaţia cu propria sa existenţă.”»

Prima sărbătoare anuală a Ungariei este în luna martie, fiind descrisă de Paul Lendvai, pe înţelesul tuturor: «conducătorii revoluţiei din 15 martie nu au fost politicieni profesionişti nobili, ci tineri intelectuali în fruntea cărora s-a aflat radicalul poet naţional de 25 de ani Sándor Petöfi. Ceea ce s-a întâmplat în această zi la Budapesta este evenimentul istoriei ungare descris cel mai adesea în toate amănuntele lui pe care şcolarii maghiari trebuie să le înveţe pe dinafară şi la 150 de ani după ce ele s-au consumat şi pe care fiecare regim, în funcţie de orientarea lui politică le evaluează şi le instrumentează. Pe malul Dunării, în faţa statuii lui Petöfi şi pe scara exterioară a Muzeului Naţional din Budapesta, ungurii comemorează în fiecare an la 15 martie acest de neuitat prolog la cea mai importantă şi mai necontestată revoluţie din agitata lor istorie. La 15 martie al fiecărui an, şcolari, gimnazişti, studenţi şi adulţi patrioţi poartă ca simbol al mîndriei naţionale cocarda roşie-albă verde. De cînd lumea, regimurile autoritare sau deschis dictatoriale au tremurat de scînteia electrizantă a acestei zile aniversare (…) Ce s-a întîmplat deci în această zi memorabilă din anul 1848?” Avangarda mişcării revoluţionare din Pesta, care a pregătit cotitura istorică, era formată din aproximativ cincizeci de tineri scriitori, publicişti, funcţionari, membri ai straturilor inferioare ale clasei de mijloc şi dintr-o mînă de nobili. Purtătorul lor de cuvînt, celebrul poet Petöfi, avea 25, scriitorul Mór Jókai 23 şi istoricul Pál Vasvári numai 21 de ani.

Ei aparţineau “Societăţii celor zece”, un club înfiinţat de Petöfi pe care ei apoi l-au numit “Tinerii unguri”.

Ideile lui Petöfi depăşeau chiar de atunci cu mult propunerile de reformă ale lui Kossuth.

El era un republican radical, care-şi manifesta cu cuvîntul vorbit şi scris ura împotriva regilor, un adept al libertăţii poporului şi al eliberării claselor deposedate de drepturi.» (va urma)

Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

guitar

cibinfest

zilele recoltei

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
auchan
Licitatie publica

accentmedia