logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (X): Ce înseamnă a trăi ca maghiar?- Aristocraţia fudulă...avută şi generoasă- Széchenyi mecena culturii maghiare - Patria, prima ţară!
Marius HALMAGHI
1713 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (X): Ce înseamnă a trăi ca maghiar?- Aristocraţia fudulă...avută şi generoasă- Széchenyi mecena culturii maghiare - Patria, prima ţară!

În scrisoarea XX (Paris 1841), I.C. Drăguşanu susţinea: «Dacă vei fi fost la Roma, trăieşte cum trăiesc romanii. Dacă vei fi fost în altă parte, trăieşte ca acolo». În epistola XXXI (1843) prelua un motto sugestiv din Goethe: « „Un om ales nu-şi poate datora formaţia unui cerc îngust. La aceasta trebuie să contribuie atît străinătatea, cît şi patria sa”: (...) În Europa, după cum a zis un istoric, aristocraţia există odată în firea oamenilor şi e indistructibilă, căci educaţiunea, limba şi toate monumentele ne-o ţin vie înaintea ochilor. Ca să schimbăm lumea, ar trebui să începem de la republica lui Platon, tăind firul trecutului cu totul». Motto-ul epistolei XXXIV (1844) este inspirat de un american: „Pour tout homme le premier pays c’est sa patrie, le second c’est la France” („pentru orice om prima ţară este patria sa: a doua este Franţa”). Refuzând să practice comerţul, deşi convins că putea să se îmbogăţească, el argumentează: „mi-a repugnat însă a mă face discipolul lui Mercur, căci după ideea mea negoţul e mai mult sau mai puţin un furt privilegiat în anumite locuri”. Meditând la viitor el filozofează afirmând că „Fiecare este făuritorul propriului său destin”; câteva epistole având motto-uri inspirate din filozofia existenţială: „Timpul trece şi nu se mai întoarce la noi. Şi nu face să-l regreţi apoi” (epistola XXVII); „Timpurile se schimbă şi noi cu ele” (Bucureşti, mai 1839 epistola XI); „De unde venim nu se ştie; Încotro mergem, se ştie oare?”. Aflat la Londra (în noiembrie 1843) trimitea epistola XXXIII, cu următorul motto preluat din Schiller: „De trei feluri este pasul vremii; Zăbovind se îndreaptă către noi viitorul. Ca fulgerul trece ziua de azi, Veşnic mut rămâne trecutul.”
Criticul Mihai Zamfir consideră că lucrarea „Peregrinul transilvan” este un jurnal al maturizării europene - o experienţă captivantă de cunoaştere europeană, într-un limbaj care “atinge involuntar geniul”- I.C.Drăguşanu surprinzând extrem de clar calităţile şi defectele europenilor:
«Pe francezi şi pe englezi, popoarele cele mai mult admirate, el îi vede preluând calităţile grecilor şi ale romanilor din Antichitate; pe italieni îi preţuieşte pentru iubirea lor de artă, dar îi consideră superficiali şi escroci; de ruşi îi este milă, deoarece n-a văzut niciodată un popor mai bun şi mai blând supus unui despotism mai nemilos.»
În „Cronica” Tribunei nr. 150 (18/30 octombrie 1884) se consemna: «Înmormântarea fostului căpitan al districtului Făgăraşului, Ioan Codru-Drăguşan a avut loc ieri după amează la 3 oare. Participarea la ultima onoare, dată unui veteran vrednic al inteligenţei române conducătoare, a dovedit simpatia, de care s’a bucurat defunctul la conaţionalii săi. Fie-i ţărîna uşoară!» Cine se gândea, atunci, că satul Drăguş va deveni cel mai studiat sat din România? Ştiaţi că aici a fost făcut primul film sociologic din lume, datorită activităţii echipei coordonate de prof. Dimitrie Gusti (1929)?
Câţi sibieni trecând pe lângă mormântul lui Ion Codru Drăguşanu, în cimitirul “Bisericii din Groapă, rememorează locul pe care acesta l-ar merita acesta în istoria literaturii turistice româneşti? Cine mai ştie, astăzi, că revoluţionarul paşoptist Ion Codru Drăguşanu (n. 1818, la Drăguş, Comitatul Făgăraş, Marele Principat al Transilvaniei – d. 1884, Sibiu, Imperiu Austro-Ungar) a fost bunicul - pe linie maternă - al deputatului tribunist Ioan Raţiu?
În prefaţa lucrării „Peregrinul transilvan”, editorul nota: „Naţiunea română e lipsită de literatură turistică, ca şi de altă specie...”, situaţie constată şi reclamată, şi astăzi, de toţi actorii din turismul românesc.
Lecturaţi “Peregrinul transilvan”, - “una dintre cele mai interesante, mai bogate în idei, în fantezie, în puncte de vedere originale, al cărui pătrunzător spirit de observaţie, unit cu zbenguiri romantice şi cu apucături ironice de care nu e capabil oricine, îi asigură un loc onorabil în literatura noastră mai veche” – scria Nicolae Iorga.
Invitaţia de a cunoaşte Ungaria, şi pe unguri, o lansa chiar I.C. Drăguşanu: «Seamănă Ungaria şi într-aceea cu România, că deşi e adevărat ţară avută în toate, locuitorii, cum zice proverbul: „Tot ţiganul îşi laudă ciocanul”, îi înalţă meritele peste măsură. Zic românii că cine gustă apa Dîmboviţei nu se mai duce; zic şi ungurii că, afară de Ungaria, nu e trai, şi, dacă e, nu e aşa bun. (trad din lat: „Extra Hungariam non est vita, Si est vita, non est ita”). Aceasta vine de acolo că în aceste ţări aleargă lăturile tuturor naţiunilor din lume, fiind ele deşerte, apoi aceleaşi lături devin spuma poporaţiunei în ele şi le sug grăsimea, căci nu în deşert se zice „Bună ţară, rea tocmeală”. Aşa, spre exemplu, toţi bărbierii franci sunt profesori în Bucureşti şi cîţi şarlatani, doctori în medicină, ce storc galbenii boierilor, numai pentru că ştiu minţi bine franceşte (...) În Ungaria poţi vorbi din rărunchi în contra guvernului, întocmai ca şi în Bucureşti. Altceva e a scrie în ziare publice, căci acestea-s supuse unei cenzuri foarte aspre. Aflai că magnaţii maghiari, ca şi boierii români, merg de-şi risipesc averea în ţări străine, dară nu prea le e iertat a cerceta Parisul, ca boierii noştri, nici a-şi face studiile la universităţile liberale germane. Maghiarul e, în grad mare, superb, îngîmfat, prin nobilitate şi dispreţuieşte negoţul şi industria, nu mai puţin ca ştiinţele practice (...) Viaţa lui e politica, şicana judiciară şi economia rurală. Aceasta din urmă însă o deprinde după datele primitive neglijând îmbunătăţirile din ţările străine înaintate. Deşi în toate aceste privinţe maghiarii seamănă bine cu boierii noştri, ei, totuşi, de curînd, parcă făcură un pas mare spre înaintare şi au de cuget să se scuture de datinile evului mediu, ce, şi aşa, au trecut departe marginile timpului. Impulsul progresului l-a dat în Ungaria contele Ştefan Széchenyi (notă editor 1791-1860, conte, literat, om politic, un Mecena al culturii ţării sale, ceea ce i-a adus numirea de „cel mai mare maghiar”), un magnat ce făcu călătorii în ţările cele mai culte şi învaţă a preţui lucrurile altminteri ca compatrioţii săi. Széchenyi a conlucrat la înfiinţarea societăţii de navigaţiune cu vapor pe Dunăre, care aduce ţării imense foloase. El fu cel mai puternic luptător pentru introducerea limbii moderne în administratură şi justiţie, în locul cele latine, cu care era peste putinţă a propăşi. Nu numai cuvîntul, ci cu şaizeci de mii de florini convenţionali populariză ideea înfiinţării unei academii ştiinţifice naţionale maghiare şi, cu cel din urmă argument, cîştigă toată aristocraţia, nu numai fudulă, dar şi avută şi generoasă, în toată ţara.»
Ştiaţi că, în fiecare an, ungurii au trei sărbători naţionale: 15 martie, 20 august şi 23 octombrie?. Anual, în 15 martie se aniversează revoluţia de la 1848-1849 (inclusiv fondarea parlamentului modern al Ungariei); în ziua de 20 august este sărbătorit Sfântul Rege Ştefan I (întemeietorul Regatului Ungariei) iar în 23 octombrie se comemorează Revoluţia din 1956. Toate cele trei sărbători sunt respectate, ziua de 20 august fiind considerată Ziua Naţională a Ungariei, dată care aminteşte de creştinarea poporului maghiar (timp de aproape un secol) şi de apariţia primei episcopii.
Istoria poporului ungar este învăluită în multe mistere, miturile, legendele şi poveştile împletindu-se cu faptele reale. După înăbuşirea revoluţiei de la 1956, istoricul Tibor Déry răspundea la întrebarea:
«Ce înseamnă a trăi ca maghiar? Înseamnă a glumi şi a dansa pe deasupra catastrofelor»
(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

brukenthal

Targul de Craciun Selimbar

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia