logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (LII):
Marius HALMAGHI
742 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (LII):
Oamenii fac istoria? - Despre Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor – arma ziaristicii, cultul eroilor şi teatrul luptei!

Cotidianul „Tribuna” a reprezentat cea mai importantă publicaţie românească cultural-politică din vechiul imperiu austro-ungar, liderii politici români devenind conştienţi treptat de „puterea presei”. Într-un apel către fruntaşii partidului, dr. Ioan Raţiu afirma că „ziaristica este mijlocul cel mai puternic de luptă, este arma cu care între cadrele legilor luptăm pentru drepturile noastre” (Tribuna nr. 2 din 3/15 ian. 1899). O trecere în revistă despre evoluția primelor trei „Tribune” fondate de intelectualii români la Sibiu (1884-1903), Arad (1897-1912) şi Bucureşti (1915-1916) o prezentăm – în premieră - intitulând-o sugestiv: „şagunism – tribunism – sămănătorism”, material pe care vă invităm să-l lecturaţi în suplimentul cultural-politic (I-VIII), editat pentru a marca anul „Centenarului Marii Uniri”. În primul număr ne întrebam dacă centenarul e bilanţ sau răfuială, prezentând viziunea lui Mihail Sebastian. La finalul de an, constatăm că centenarul nu a fost nici pe departe „disecat”, neputând afirma că „Nu rămâne nimic nespus, nimic nebănuit, nimic probabil”. Dezbaterea publică a fost bogată, relevând resorturile unor evenimente, descoperind personalităţi de care cititorii nu au auzit şi, nu în ultimul rând, relevând importanţa zilei de 1 decembrie 1918, în viaţa poporului român. Românii au avut ocazia să-şi recunoască istoria fragmentată şi lipsită de coerenţa unui proiect naţional de clarificare a tuturor interpretărilor, strecurate de istoriografia regimului comunist. S-au prezentat personalităţile politice ce au contribuit la actul Marii Uniri şi prea puţin contribuţia organizaţiilor societăţii civile şi a presei. Cine mai cunoaşte astăzi activitatea „Consiliului Naţional pentru unitatea românilor”? Reproducem „Scrisoarea ambasadorului Marii Britanii la Paris, Edward G.V. Stanley lord Derby, către A.J. Balfour, prin care trimitea un document referitor la consfătuirea de la Paris «CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR - Champs – Elysées nr. 114, Paris, 11 octombrie 1918 - Domnule ministru, În tragica situaţie în care se găseşte în prezent naţiunea română ca urmare a grelelor sacrificii făcute pentru marea sa cauză, care se confundă cu idealul de dreptate şi de libertate a întregii umanităţi, Adunarea generală a Românilor, ce a avut loc la 3 octombrie la Paris, exprimînd adevăratele sentimente politice de integritate ale poporului nostru, şi-a ales Consiliul care este chemat să stabilească raporturile necesare colaborării cu Puterile Aliate. Acest organism, constituit sub numele de „CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR” şi care exprimă conştiinţa unanimă a Românilor ce se află sub jugul monarhiei austro-ungare, indisolubil legaţi de soarta românilor din Regat, este format după cum urmează: Preşedinte: Take IONESCU, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al României; Vicepreşedinţi: Vasile LUCACIU, fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, preşedinte al Ligii pentru Unitatea tuturor românilor, membru al Consiliului Naţional Român din Transilvania; O. GOGA, membru al Consiliului Naţional Român din Transilvania; C. ANGELESCU, fost ministru; Ion Th. FLORESCU, fost vicepreşedinte al Camerei.(...)» Între cei 23 de membrii ai Consiliului îi regăsim pe Sever BOCU - director al ziarului „TRIBUNA” din Transilvania, C. MILLE, fost deputat, director al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” din Bucureşti şi al ziarului „La Roumanie” din Paris şi Tr. VUIA, doctor în drept al Universităţii din Budapesta. În acest Consiliu, cu o activitate determinantă în cadrul mişcării naţionale de reunificare a României Mari, au activat trei tribunişti: Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Sever Bocu,  rolul şi contribuţia acestora la pregătirea Marii Uniri fiind prea puţin, sau chiar deloc amintit. Tribuniştii au făcut cunoscut tuturor românilor Transilvania: «O ţară întreagă îşi îndreaptă azi privirea spre Ardealul nostru. De o mie de ani se sbuciumă acolo o viaţă românească (…) Menirea “Tribunii” este să se facă ecoul acestei vieţi; să înfăţişeze lucrurile şi oamenii aşa, cum sunt, pentru a se cunoaşte cât mai bine; să desvălească simţiri şi gânduri, cari acolo se mai ascund încă, înăbuşite în sufletul milioanelor de sclavi; să aducă lămuriri şi să dea îndemnuri, - dacă ele mai sunt necesare.» (Tribuna. 1/1915).

 O privire retrospectivă, ne oferă tribunistul Sever Bocu, în „Drumuri şi răscruci” (1940):

«Războiul de rasă dintre noi şi Unguri, unul dintre cele mai teribile din Europa, prin lungimea lui, - un mileniu! – a uzat în cursu-i infinit, toate metodele, vremea însăş. Până la sfârşit forţa noastră de rezistenţă a biruit în adevăr şi vremea, acest mortificator al tuturor lucrurilor omeneşti. Teatrul luptei se schimbă de la veac la veac, din ciclu în ciclu. În penumbră stau forţele religioase. Naţionalitatea română se apără prin ortodoxism, formă slavizantă, de o extraordinară tenacitate însă, contra căreia se irosesc ofensive catolice şi protestante, în dosul cărora acţionează latent forţele de stat maghiare. Pe urmă, fază după fază, printre cari două revoluţii sângeroase, urmate de perioade de pauze, de marasm, timp de luare de respiraţie, atât pentru asuprit cât şi pentru asupritor. Apoi vremea simulacrelor constituţionale, a liberalismului european, rândul metodelor de cruzimi, rafinate, legale. Faza ultimă, faza juridică ce mută teatrul luptei de pe terenul bisericei, al revoluţiilor, al jalbelor, al conferinţelor, în presă. La fiecare tribunal se instituie o ghilotină, care lucrează cu zor. La Cluj, Braşov, Târgu-Mureş, Sătmar, Sibiu, Oradea, Arad. Dar scopul ce se urmăreşte, cel al intimidării, nu s’arată. Anii de temniţi se înmulţesc cu zecile, cu sutele, totuşi tumultul celor împinşi la eşafod nu e în descreştere dimpotrivă, materialul de sacrificiu e în creştere, răsar ca din pământ batalioane noui de luptători, scriitori şi pseudo-scriitori, dintr’un fond sinergetic mereu înoit, inepuizabil.»

Ce înseamnă o zi, un secol sau un mileniu în viaţa unei naţiuni? Anul 1918 a consemnat destrămarea imperiilor, şubrezite - încă de la 1848 - prin lipsa de coeziune a naţionalităţilor. Dezintegrarea imperiului habsburgic a dus la apariţia unor state noi: Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria dar şi la desăvârşirea Iugoslaviei, Italiei şi României. A fost un proces necesar şi inevitabil, pe care istoricii continuă să-l analizeze. În epoca victoriană, Thomas Carlyle (1795-1881) avea deviza originară din „cultul eroilor”: „Oamenii fac istoria”, argumentând că „istoria lumii nu este nimic altceva decât biografia unor oameni mari”. Filozoful german G.F.W. Hegel l-a contrazis susţinând că „spiritul lumii şi al timpului are un rol mult mai hotărâtor decât persoana şi personalităţile”. El a fost completat de istoricul elveţian Herbert Lüthy: „Istoria unei epoci nu este anonimă. Ea ne este cunoscută ca întâmplare reală numai în măsura în care smulgem persoanele care acţionează în ea din anonimatul lor, le indiviualizăm şi le identificăm (...) Datele şi faptele nu înseamnă în realitate nimic, dacă nu ne putem face absolut nicio imagine despre conştiinţa agenţilor umani”.

Mulţumesc conducerii şi colectivului cotidianului „Tribuna” pentru sprijinul acordat, anunţând şi continuarea seriei de articole cu „2019-anul tribuniştilor! Lecturând lucrarea „Ungaria lui Orbán” am reţinut întrebarea autorului Paul Lendvai: „Ce s-ar fi întâmplat dacă ...”(?) O întrebare legitimă la care toţi ar trebui să răspundem: - ce s-ar fi întâmplat dacă Slavici nu fondaTribuna” şi tribunismul? Sărbători fericite, alături de îndemnul „Deșteaptă-te, române!”,  și un sincer „La mulţi ani ROMÂNIA, La mulți ani români!"





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

filarmonica

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
cascaval
Licitatie publica

accentmedia