logo
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (LI):
Marius HALMAGHI
1020 vizualizari
2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (LI):
dacă poporul român n-a avut o clasă nobiliară, care să-l reprezinte, n-a avut nici nenorocul să aibă cine să-l trădeze!

În 20 martie 1915, la Bucureşti, a reapărut „TRIBUNA” – Revistă politică şi culturală săptămânală (nr.1), conducerea publicaţiei şi activitatea fiind asigurată de colectivul Constantin Bucşan, Onisifor Ghibu şi Ghiţă Popp, sprijinit de foşti redactori şi colaboratori ai Tribunei din Arad: Zaharia Bârsan, Sever Bocu, D.N. Ciotori, Iuliu Enescu, Aurel Esca, I.Al. George, Ion Moţa, Virgil Popescu, N. I. Rusu, Iosif Schiopul, dr. G. Sima (Onisifor Ghibu), Gheorghe Stoica, I.U Soricu, precum şi Gh. Bogdan Duică, Alexandru Ciura, Aron Cotruş, Maria Cunţan, Al. Cazaban şi Octavian Goga.

Reproducem din editorialul intitulat: „A treia „TRIBUNĂ”: «După trei ani de tăcere şi moarte aparentă, „Tribuna” din Arad se ridică din mormânt. În anul de înviere şi primăvară a tuturor neamurilor asuprite în preajma sfintelor sărbători ale Paştilor, pentru noi, refugiaţii din Ardeal, izgoniţi, şi de două ori asupriţi – de vrăjmaşii din afară şi dinnăuntru – învierea vechiului organ al credinţelor şi idealurilor noastre ne pare o înviere de adâncă semnificaţie şi de tainică frumuseţe morală. Timp de treizeci de ani aproape, numele „Tribunii” a călăuzit viaţa politică a neamului românesc din Transilvania. Luptele naţionale de peste munţi nu se pot despărţi de ea. Cuvîntul „Tribuna” a ajuns acolo mai mult decât o firmă, a fost o noţiune, un titlu care a stăpânit mulţimile cu puterea de vrajă a unui simbol ce ademeneşte şi împinge masele înnainte. „Tribuna” a fost o cetate inexpugnabilă de idealism şi radicalism politic. În organismul unui popor, schingiuit de instrumentele de tortură ale asupririi străine, ea a fost sediul central de rezistenţă îndărătnică şi dârză, de conştiinţă clară şi nebiruită a destinelor celor mai depărtate şi sigure ale neamului. (...) Tribuna a doua a fost creatoarea politicii de activism parlamentar, a trimis deputaţi în Camera ungurească şi a călăuzit toată frământarea anilor de energie luptătoare dintre 1903-1912. În vremea aceasta o nouă generaţiune, cu totul deosebită, s’a ridicat în viaţa românilor din Ardeal. Supt influenţa noului curent de conştiinţă şi cultură naţională, creiat şi condus de d. Nicolae Iorga, ea şi-a făurit o mentalitate culturală mai românească. Unificarea, contopirea sufletească şi intelectuală cât mai desăvârşită cu viaţa românilor din Regat a fost idealul acestui tineret. Cam dela 1906 încoace Tribuna din Arad a devenit organul de expresiune al acestui curent şi al acestei grupări. Sub conducerea d-lui Octavian Goga, noua generaţiune a proclamat mai întâi ideia politică a mântuirii noastre prin noi înşine. A fost primul început de ruptură pe faţă cu politica tradiţională de nădejde în împăratul şi în fictiva bunăvoinţă a casei de Habsburg. În domeniul vieţii culturale, noua generaţiune a pornit dela convingerea că, mai ales la un popor asuprit, literatura şi cultura naţională sînt o armă de luptă nepreţuită. Mai mult decât o acţiune politică, intermitentă şi extensivă, scrisul, cartea şi gândirea românească, literatura şi arta naţională sînt mijlocul cel mai sigur de a imuniza faţă cu infiltraţiunea unei culturi străine cotropitoare şi de a cetlui sufletele celor subjugaţi într’o solidaritate nebiruită. În viaţă internă a neamului, gruparea Tribunii a fost călăuzită de o aspră francheţă a spiritului critic. Conflictele la cari ea ne-a dus, pentru noi nu au fost ciocnirea unor patimi personale, ci a unor idei şi curente cari reprezintau două generaţiuni fundamental deosebite. Oare astăzi, când însuş idealul naţional al românilor din Ardeal pare a se apropia de înfăptuire, când însuş programul lor politic pare devansat şi e declarat „sfâşiat”, cum a spus d. Delavrancea, reapariţia Tribunii şi a grupării trebuniste nu e oare de prisos? Avem convingerea că nu.

Programul tribuniştilor a avut totdeauna două laturi: una faţă de duşmanii din afară, alta faţă de noi înşine. (...) Departe de a seca, ideile noastre de naţionalism şi democraţie se vor fecunda şi vor dobândi o semnificaţiune tot mai largă, îmbrăţişînd toate manifestările vieţii naţionale. (...) Mentalitatea noastră distinctă, fără să fie particularistă, ne îndreptăţeşte a ne închega şi aici deosebiţi şi de a ne uni cu elementele înrudite ale nouei generaţiuni din toate ţările româneşti. Iată-ne acum iarăş adunaţi. ... Gh. Popp » 

 Istoricul Vasile Crişan prezintă direcţia Tribunei de Bucureşti în „Enciclopedia Tribunei”: «Trei erau căile posibile de urmat: neutralitatea, pe care o adoptase România în august 1914, angajarea militară alături de Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, în conformitate cu tratatul de aderare la Tripla Alianţă, pe care îl semnase România sau intrarea ţării în război de partea Antantei (Franţa, Anglia, Rusia), cu obiectivul dezrobirii românilor de peste Carpaţi. Pentru această a treia cale s-a angajat publicistic noua Tribună. Deşi iniţiatorii şi majoritatea colaboratorilor erau vechi „tribunişti”, ei au renunţat, cu mult mai devreme decât fruntaşii românilor ardeleni rămaşi acasă, la reflexele prohabsburgice, la iluziile federaliste sau la prelungitele tratative cu guvernele din Budapesta. Opţiunile lor erau clar definite: România trebuie să iasă din neutralitatea păguboasă şi să se angajeze în război împotriva Austro-Ungariei pentru înfăptuirea unităţii naţionale. (...) În condiţiile în care în anii neutralităţii organizarea refugiaţilor români se coagula cu greutate, în care proiectata publicaţie „Ardealul”, anunţată de Octavian Goga întârzia să apară iar „Liga Culturală” intrată în letargie, nu reuşea să editeze nici ea cotidianul „Unitatea naţională”, „Tribuna” s-a dovedit unicul proiect viabil al ardelenilor refugiaţi în România. (...), semnalele trase de „Tribuna”, legate de soarta miilor de prizonieri români din Rusia, au condus la organizarea „Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni”, care se va alătura, în anii 1917-1918, efortului de război al României. Încă din primul număr al „Tribunei” bucureştene, tinerii redactori promiteau să lupte până la capăt pentru înfăptuirea idealului naţional: „Mâine, dacă va trebui, vom lăsa condeiul şi vom prinde arma”, afirmau aceştia. (...) Cei trei fondatori, C. Bucşan, O. Ghibu şi Gh. Popp, condamnaţi la moarte în contumacie de tribunalele stării de urgenţă ungureşti, se pun la dispoziţia armatei române angajate în război de partea Antantei. Nr 26-27 (1916) din „A treia Tribună” a fost ultimul. Din acest număr reproducem o anecdotă din articolul „Ungurii şi Germania”: «O anecdotă germană caracterizează în următorul mod sarcastic raportul dintre valoarea ofiţerului german şi austriac; cu ocazia unor transporturi de trupe prin Ungaria, ofiţeri germani şi austriaci se întâlnesc undeva într-o mare gară de încrucişare. Un ofiţer austriac se apropie de unul german. Salutând milităreşte el îi spuse: -Ich habe die ehre (Am onoarea).

-Ich habe die Arbeit. (Am partea de muncă) răspunse scurt ofiţerul german. Această anecdotă curentă arată că în toată Germania inferioritatea armatei austriace este o dogmă. Pe lângă cauzele fireşti ale poliglotismului austro-ungar, a nemulţumirilor naţionale, cauza adevărată a slăbiciunii militare austriace este lunga şi înverşunata rezistenţă ungurească împotriva oricărei reforme a armatei şi împotriva oricărui nou credit militar.» Tribunistul Ioan Lupaş sintetiza vremurile primului război mondial. «În aceste grele încercări „marea masă, aricită în convingerile ei şi cârmuită de instinctul sigur, care până acum n-a dezminţit-o niciodată, a rămas ceea ce a fost şi unde a fost şi această masă avea mulţi conducători ieşiţi din sânul ei, care n-o părăsiră ... În această mare împrejurare istorică, dacă poporul român n-a avut o clasă nobiliară, care să-l reprezinte, n-a avut nici nenorocul să aibă cine să-l trădeze” (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

Garanta

TDC

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia