logo
2018 - MAREA UNIRE şi Tribunismul (II):
2018 - MAREA UNIRE şi Tribunismul (II):
ZIUA sau ANUL CULTURII NAŢIONALE? Ziarist sau toboşar? – „Eroul” cu boala scrisului … fie pace, fie luptă, noi scriem!

Oare cât de actuale mai sunt cugetările dramaturgului de origine evreiască, care a murit într-un accident stupid, la numai 38 de ani? Cugetările din articolul „CENTENARUL” se pot extrapola la scara istoriei unei comunităţi, tentaţia unui bilanţ sau răfuieli, fiind mai puternică decât procesul creaţiei! În 2018, disecăm evoluţia României după „Marea Unire” şi problemele sec. al XX-lea, sau învăţăm din lecţiile trecutului şi depănăm împreună lungul drum parcurs de comunităţile româneşti pentru realizarea acestui pas înscris cu litere se aur în istoria neamului? Mai mult ca sigur, mass-media va aborda ambele variante, analizând atât procesul devenirii (ante) cât şi parcursul sinuos şi complicat al sec. al XX-lea (post). În 15 ianuarie românii îl sărbătoresc anual pe Mihail Eminescu, dar şi „Ziua Culturii Naţionale”, o zi care – în 2018 - ar trebui să devină „ANUL CULTURII NAŢIONALE”, o componentă importantă a culturii fiind cultura politică. Politologii susţin că un grup are cultură politică dacă acesta este capabil să acţioneze corent într-un interes comun. Într-o analiză retrospectivă constatăm că paşii istorici consemnaţi în istorie, la 1848 (Revoluţia) – 1859 (Mica Unire) – 1892 (Memorandul) – 1918, au demonstrat că poporul român s-a mobilizat şi s-a unit în jurul unei elite care a ştiut să fixeze obiective, pe care astăzi le considerăm mari realizări istorice.

Cine a pus bazele brumei de cultură politică a românilor transilvăneni? În imperiul austro-ungar, biserica şi şcoala erau atent supravegheate, dascălii şi preoţii cunoscând rigorile legilor. Mulţi intelectuali şcoliţi la universităţi străine, înţelegând problemele neamului lor, s-au întors şi s-au sacrificat pentru binele acestora, trebuind să evidenţiem pe cei care s-au implicat activ în procesul de deşteptare naţională. Rolul cel mai important l-au deţinut scriitorii – jurnalişti, cei care au publicat în presa militantă naţională, aceştia suportând rigorile legislaţiei imperiului austro-ungar, fiind închişi pentru curajul de a fi spus adevărul despre situaţia grea a românilor, lipsiţi de drepturi politice şi social-culturale.

În “Enciclopedia Tribunei”, istoricul dr. Vasile Crişan reproduce o definiţie inedită a ziaristului dată de «Ghiţă Popp, unul din editorialiştii Tribunei din Arad (...): «Om împătimit al condeiului, care sfârşeşte prin a se îmbolnăvi de boala cuvântului scris. Pentru-că, aşa după cum dictatorii se îmbolnăvesc de putere, politicienii devin sclavii cuvintelor rostite, şi cel mai adesea nerespectate,.. tot aşa ziariştii au boala scrisului, cu orice preţ şi, adesea, cu orice sacrificiu. Cu scrisul lor, formează opinii, oţelesc spirite, trezesc la viaţă energii nebănuite, provoacă valuri de simpatie sau revolte.

Cu alte cuvinte duc lumea înainte».

În cotidianul “Tribuna” (Arad) nr. 255 (15/28 noemvrie 1908), articolul "Micul Toboşar" prezintă o analogie inedită între ziarist şi “Micul Toboşar” «o poveste atât de simplă şi de mişcătoare prin puterea mare a patriotismului, nu a celui de paradă, ci a patriotismului, care încolţeşte în adâncul inimii, nezărit de nimeni, dar care se manifestă în fapte de o simplicitate şi putere zguduitoare. Autorul articolului a fost inspirat de schiţa "Toboşarul din Sardinia": «Cine-i micul toboşar? Sunt eu, cel ce scrie aceste rânduri, este altul care şade lângă mine scriind, suntem noi toţi ceice scriem, scriem fără reculegere; noi, gazetarii, suntem micul toboşar al luptei noastre naţionale. Fie pace, fie luptă, noi scriem, noi batem toba fără încetare. Dimineaţa şi seara, ziua şi în puterea nopţii, când tabăra întreagă doarme, noi dăm alarma, noi chemăm la luptă necontenit, când poate nime din tabără nu are nevoie mai mare de odihnă decât noi. Noi mergem veşnic înaintea oastei. Puţini ne cunosc, puţini ne văd din oaste, nimeni nu se interesează de noi, de persoana noastră, dar toţi aud şi ascultă darabana pe care o batem. Adesea câte unul dintre rânduri îşi înalţă capul spre a vedea pe acel ce bate toba atât de sgomotos. Şi atunci câte priviri, câte zâmbete adesea de ironie şi de dispreţ nu primeşte micul toboşar chiar din rândurile întâi, dintre ceice merg în frunte. Dar el bate toba înainte, având o singură mângâiere: că toată trupa, toţi cei mândri şi zâmbitori îşi aşează piciorul în pas cadenţat după bătaia tobei sale.

Dar toba sună mai înverşunată. Bătăile ei cad într-un răpăit agitat, curg în vârtejuri mânioase, turburate. Ea cheamă la luptă, la atac, la apărare. Micul toboşar e pretutindeni în frunte, în vălmăşagul luptei, în vârtejul încăierării toba lui se aude de departe. Dar mica trupă de înaintaşi ai oastei a intrat în tabăra vrăşmaşului, unde cearcă să-i înfrunte urgia. Ceata e repede încunjurată şi asupra ei curge potop de proiectile duşmane. Iată-i slăbind, descurajând. Unul a căzut, şi în încurcătura lor tovarăşii îl părăsesc. Cine să ajute? Şi atunci micul, despreţuitul toboşar al luptei naţionale e chemat. Toţi îl cunosc, toţi îl conjură. Voios fără preget el se execută. Prin iadul de foc al urgiei duşmane, el străbate înapoi spre cei rămaşi acasă. Astfel el restabileşte legătura dintre ceata îndrăzneţilor şi grosul oastei din tabără, aduce vestea primejdiei, alarmează şi sboară înapoi cu vestea încurajării, cu vestea mântuirii. Lupta e pe isprăvite sau se va sfârşi. Nu uitaţi însă a căuta pe cel ce s-a primejduit mai mult: pe micul toboşar. El nu va cere glorie, măguliri şi vorbe frumoase. El nu cere să fie numit eroul războiului, ci se va mulţumi şi de aci cu rolul său de modest toboşar şi va bate cu statornicie marea sa darabană. Dar nu uitaţi că el e rănit şi că din nenumăratele sale rane curg şiroaie de sânge cald. Potrivnicul pare a fi înţeles, mai mult chiar decât voi, care e rolul lui şi şi-a îndreptat toată urgia armelor sale asupra micului toboşar. Iar dacă vre-unul dintre toboşari a crescut şi s-a mai înzdrăvenit, el atrage şi mai mult furia vrăşmaşului şi, departe de-a’l apăra, tăria lui, voinicia lui pentru el, e o pricină, un izvor de primejdii tot mai mari şi suferinţi mai multe. Nu uitaţi, că micul toboşar are tot mai multe răni şi pierde tot mai mult sânge. Dacă îl numiţi erou, cruţaţi-i umilirea de a cerşi ajutorul vostru, la care el are un drept. Oare cum i se şade unui erou să arate două feţe, una de luptător încruntat şi neîndurător, cătră duşman, iar alta de milogire înjositoare şi nedemnă, cătră proprii săi admiratori.

Cruţaţi-i umilirea asta. Daţi-i toată îngrijirea, tot ajutorul vostru, dacă nu voiţi ca într-o dimineaţă darabana să amuţească. Atunci şi poate numai atunci, când va fi prea târziu, veţi înţelege, cine a fost micul toboşar!».

Articolul îl considerăm un mic OMAGIU adus jurnaliştilor de pretutindeni, celor care se sacrifică pentru libertatea de expresie, făcând zilnic efortul să descrie – în acelaşi timp – atât copacii, cât şi pădurea! Scriitorii jurnalişti au făcut din presă o “ARHIVĂ A COTIDIANULUI” şi tot ei au ridicat-o la rangul de a “PATRA PUTERE” în toate statele.

De „Ziua Culturii Naţionale” o dezbatere reală ar putea fi redefinirea relaţiei presă - cultură, ştiindu-se că presa are un rol vital şi crucial în viaţa publică, în procesul educativ şi cultural! În ultimele decenii mass-media a preluat din rolul social al familiei şi şcolii, transmiţând valori şi modele culturale (de comportament), „care îi conferă individului o identitate etnică sau naţională”. Dezbaterea despre rolul presei ar trebui făcută - în primul rând de dascăli, ei fiind cei care pot prelucra modelele de comportament general acceptate de societate, astfel încât societatea să-şi conserve valorile în vederea perpetuării şi dezvoltării durabile. (va urma)

Marius HALMAGHI



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
infocenter
Licitatie publica