logo
2018 - MAREA UNIRE şi Tribunismul (I):
2018 - MAREA UNIRE şi Tribunismul (I):
Centenarul bilanţ - răfuială? – A cunoaşte – nu înseamnă a înţelege! - Publicul surâde filozof, tuşeşte circumstanţial şi aşteaptă!

La început de an, dorim tuturor românilor un an mai bun – de care fiecare cetăţean să se bucure sănătos, în fiecare clipă – invitându-vă să lecturaţi „TRIBUNA”, singura publicaţie din România conectată atât la realitatea zilelor noastre cât şi la memoria trecutului. În ultimii ani am obişnuit cititorii cu serialele noastre, „TRIBUNA” fiind singura publicaţie din România care a demarat (încă din 2013), un proiect - coerent şi documentat - de promovare a cunoaşterii istoriei tuturor românilor pentru marele eveniment, pe care-l sărbătorim în acest an: o sută de ani de la MAREA UNIRE din 1918.

Seriile de articole despre marii scriitori tribunişti: Ioan Slavici (anul 2015), George Coşbuc (anul 2016) şi cel dedicat „Memorandului” şi memorandiştilor tribunişti (2017), a familiarizat cititorii cu personalităţile sec. al XIX-lea, cu problemele timpului, dar şi cu nevoile economice, social-politice şi culturale ale românilor. Astăzi, nimeni nu mai poate contesta rolul cotidianului sibian „Tribuna” şi al tribuniştilor în lungul proces de deşteptare naţională, fondarea publicaţiei de către scriitorul Ioan Slavici (la Sibiu, în 1884) contribuind salutar la efortul intelectualităţii române - din Transilvania şi Ungaria - de a unifica cultural şi apoi politic, ţinuturile locuite de români.

Înaintea unor întrebări de tipul „Cine, cum şi de ce s-a făcut MAREA UNIRE”, fiecare cititor ar trebui să-şi pună o întrebarea: „a fost poporul român dezbinat, până în 1918?”, şi-n ce măsură toate populaţiile, trăitoare pe aceste meleaguri, şi-au dorit această unire? Astăzi, la un secol de la actul istoric de la Alba Iulia, avem o perspectivă istorică asupra evenimentelor şi ne întrebăm dacă înţelegem cu adevărat ce s-a întâmplat în acele vremuri, de ce şi pentru ce s-au sacrificat generaţii întregi de înaintaşi? Într-unul din multele sale eseuri, Mircea Eliade scria: «A cunoaşte – nu înseamnă a înţelege. Aceasta e bine să nu se uite când se pipăie piatra din capul unghiului (...) Chiar cunoscând nu înţelegem. Nu e un faliment, ci o punere la punct. (eseul: „Itinerariu spiritual. Misticismul IX”).

De fapt, ce înseamnă un CENTENAR? Scriitorul publicist brăilean Mihail Sebastian (1907-1945), pe numele său real Iosif Hechter, a lăsat posterităţii o serie de scrieri, majoritatea stârnind mari controverse în societatea interbelică.

În 1927, jurnalistul Mihail Sebastian făcea o amplă analiză a semnificaţiei unei opere, după un secol de la apariţie, în articolul „CENTENARUL” (apărut în „Cuvântul” din 17 noiembrie 1927): «Centenarul este şi mai mult şi mai puţin decât un bilanţ; e o răfuială. Incomodat de impertinenţa originalităţii, publicul surâde filozof, tuşeşte circumstanţial şi aşteaptă. Până la urmă dreptatea va fi de partea lui. El este etern şi egal. O sută de ani – evident cifra nu are virtuţi fatidice, dar se impune prin rotunjirea ei comercială isbutesc să macine, să fărâme şi să uniformizeze. Un spirit îşi trăeşte până la acest soroc tinereţea, se frământă fecund, se diversifică, se realizează şi de cele mai multe ori, depăşit de salturile noui ale vremii, se limitează, descreşte şi trece precizat, onest şi mort în istorie. Atunci statuia îl prinde oportun într’o atitudine, valorificând dramatic organul, prin care personagiul a excelat. Orice fantezie este exclusă. Statua unui orator nu va fi niciodată equestră, iar aceea a unui general nu va fi lipsită de ghiulele.

Sunt consecvenţe, peste care o rezolvare veridică nu calcă. Problema începe însă acolo, unde unei opere cei o sută de ani nu i-au fost nici suficienţi, nici funeşti. Sunt cărţi cu o actualitate depăşind marginile secolului şi existenţe cu o respiraţie mai largă decât întinderea acestuia. Sunt oameni, care născându-se au anticipat şi care deaceea vor avea să-şi aştepte vremea lor adevărată – târzie dar sigură – când descoperirea lor le va compensa graba. Iată atâtea devieri dela o disciplină, ce se vrea neştirbită între limitele fixe ale termenului şi atâtea grave perturbări ale unei ordini stabilite. Legea trebue îndeplinită totuşi, socotelile încheiate, valorile ştiute şi etichetele puse. Aici începe rostul de simplificator al centenarului. În istoria literară unitatea de măsură este suta de ani. Generos de largă dimensiune, care nu cunoaşte însă nuanţa subdiviziunilor şi a multiplilor, centenarul nu posedă nici o supleţe şi nu iartă nici o excepţie. De esenţă democrată, nu va înţelege niciodată că socotelile unei vieţi cu respiraţia scurtă şi asmatică trebuiesc verificate cu mult înainte, iar acelea ale unei existenţe cu plămânii puternici şi stomac activ cu mult după. Criteriul său este ceasul. Când de o sută de ori se vor fi înşiruit trei sute şeaizeci de zile a câte două zeci şi patru de ore (oamenii vor socoti probabil veşnic anii după numărul zilelor şi evenimentele după apusul soarelui, neştiind că numai în calendar preciziile de dată sunt adevărate) o lume va fi judecată. În josul unui veac linia va fi trasă şi cele patru operaţii aritmetic îl vor rezuma concludent, cifrându-l. Un centenar e o lichidare. Este în emoţia obştescă a unei astfel de pioase comemorări ceva din febrilitatea desfacerii unei prăvălii, se despachetează, se vinde eftin, se răscoleşte, se distruge se aruncă, se împachetează, se transportă şi golindu-se un magazin, se umple o magazie. Se deschid registrele, se strigă greşelile, se plătesc datoriile, se încheie contabilitatea şi la urmă se rezumă o întreagă viaţă şi o continuă străduinţă într’o cifră.

Deficit sau câştig. Atât. Un număr însemnat undeva într’un registru sfârşeşte o viaţă şi uită pe veci o muncă. Întocmai această operaţie de lichidare în cifre şi formule o îndeplineşte grav centenarul. Bruschează un desnodământ şi îl provoacă adulmecând moartea cu perseverenţă de cioclu interesat. Ridică lespezi grele şi definitive prevestind de dinainte apropierea. Centenarul consumă şi epuizează. Răscoleşte intimităţile, le strigă, le publică şi le aminteşte în lumina exagerată a scandalului. Actualizează aparent numai valorificând amănuntul, umbreşte esenţialul. Şi prin această trăsătură de mahalagism şi cumetrie nu poate fi învinuit totuşi de a răspunde unor necesităţi de belphegorism modern. Nu dorul de scandal şi lipsa de discreţie îi pricinuiesc, ci numai nevoia de ordine şi curăţenie în istoria literară. Este o higienă elementară, care îi impune publicului în vederea unui raţional exerciţiu de memorie – să condenseze şi să rânduiască să eticheteze şi să simplifice. Drumul către manual şi către o statornică tablă de valori artistice este deschis numai de centenar. Organizată după regulile unei strategii spaniole, comemorarea nu atacă, dar hărţueşte. Nu este ofensiva masei, ci numai hărţuielile grupului. Trunchiază, oboseşte şi inactualizează. Centenarul unei opere este ciopârţirea ei. Îi spune în fragmente toate rosturile, îi aminteşte cariera îi prevesteşte viitorul, îi eternizează etichea.

Nu rămâne nimic nespus, nimic nebănuit, nimic probabil. Totul se face cu o minuţioasă exactitate, cu o dezolantă precizie de birocrat, cu grabă febrilă, care pare să răsbune aşteptatea îndelungată a opiniei publice.

Şi pe urmă, după ce însfârşit formula a fost stabilită, după ce rafturilor istoriei li s’au adăugat încă un număr, după ce dicţionarele enciclopedice au însemnat încă o urmă de viaţă şi în tablele de valori s’a înseriat în loc precis încă un nume, limitat între legile ierarhiei, o tăcere grea cât veşnicia şi dezolată cât uitarea coboară oportun.

Iar calendarele se răsfoiesc în căutarea viitoarei comemorări.

Centenarul este cea mai mortuară dintre sărbători. Şi cea mai perfidă. Mihail Sebastian» (va urma)

Marius HALMAGHI



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

marquardt

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia