logo
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XXIX):
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XXIX):
Jugul de lemn otoman sau jugul de fier habsburgic? - Eminescu despre preot şi beamter - „Thut ihr das” în Horaiadă!

De la sfârşitul sec. al XVII-lea, memoria colectivă a satelor reţine că prin “Pacea de la Karlowitz” (1699) Transilvania a schimbat "jugul de lemn" otoman cu "jugul de fier" al Habsbur­gilor. Otomanii învinşi pier­deau Ungaria şi Slavonia dar şi vasalitatea Transilvaniei. Cine mai ştie, astăzi, de răscoala curuţilor (din ma­ghiară Kuruc = haiduc) con­dusă de Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711)? Împotriva curuţilor, care erau români, maghiari, ruteni şi slovaci, au luptat lobonţii – ostaşi de diferite naţionalităţi care erau loiali Imperiului Habsburgic. Marele istoric, acad. Ştefan Pascu susţinea că această răscoală a fost «cea mai am­plă mişcare anticatolică şi antihabsburgică, la începu­tul sec. al XVIII-lea, secol al «mercantilismului şi al fizio­cratismului. Cel dintâi curent punea greutatea principală pe înmulţirea populaţiei consumatoare şi contribua­bilă; al doilea pe îmbună­tăţirea stării ei materiale. Puterea centrală, Curtea din Viena, căutînd aplicarea acestor principii, încearcă să reglementeze raporturile dintre stăpîni şi supuşi, să scoată pe ţăran de sub apă­sarea strivitoare a sarcinilor feudale, pentru ca acesta să poată deveni un mai bun con­tribuabil pe seama vistie­riei. Pentru ţărănime conse­cinţele luptelor dintre feudali şi stat au fost cu totul negative. Statul a mărit sarcinile fiscale, dar, din cauza a tot puterniciei feudalilor transil­văneni, concret n-au putut fi reduse cele feudale.» 

La mijlocul sec. XX, Ştefan Pascu aprecia că «Marea mişcare revoluţionară din toamna anului 1784 n-a fost o izbucnire spontană, întâm­plătoare, opera unor instiga­tori, a unor oameni sînge­roşi, cruzi, cum a fost prezen­tat războiul ţărănesc din 1784 de către istoriografia nobiliaro-feudală şi chiar de o parte a istoriografiei bur­gheze. (...) După cucerirea Transilvaniei (1688) şi cotropirea Banatului şi a Olteniei (1718), în mintea austriecilor s-a trezit dorinţa unui expansionism tot mai întins. Începuse să fie mai conştient urmărită lozinca „Österreich über alles”. Organizată din punct de vedere constituţional prin diploma leopoldină din 1691, Transilvania este înglobată în imperiul habsburgic. Cîrmuită ca o ţară cucerită prin arme (jure belli), armata şi ofiţerii austrieci erau stăpînitorii necontestaţi. Misiunea armatei nu era numai de a ţine sub călcîiul ei pe locuitorii ţării, ci şi a­ceea de a consolida temelia noii stăpîniri. De aceea ofiţerul austriac era însoţit peste tot, ca o umbră a lui, de călugărul iezuit, cu misiunea de a converti – volens-nolens – pe noii supuşi la religia catolică. Catolicis­mul dispunea de o doctrină religioasă şi de o organizaţie bisericească propice supu­nerii şi exploatării maselor şi totodată în stare să contra­balanseze rezistenţa anti­aus­triacă a populaţiei ma­ghiare calvine, a celei germane luterane şi mai ales a celei romîne ortodoxe.»

Mihail Eminescu, fin ob­servator şi cronicar al epocii, caracteriza politica religi­oasă habsburgică:

«Austria există prin dis­cordia popoarelor sale. Pentru a le ţine veşnic lipite şi veşnic în discordie, are nevoie de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi în Transilvania. Acest om pur-cosmopolit per excelen­tiam, a fost pentru ambiţi­oasa Casă (austriacă) preo­tul catolic. Neavînd limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavînd patrie, căci patria sa este acolo unde-l trimite ecclesia; neavînd rege, căci regele său este Pontifex Maximus (papa), acest element încer­ca să unifice Austria prin reli­gie. Pe lîngă acest element s-a mai format încă unul, hibrid şi stîngaci, cu o fizio­nomie fatală: beamterul (funcţionarul) austriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din cîteva formule nemţeşti de concepte nu­mite Schimmel, adică rabla. Dacă i-ai lua unui beamter aceste rable învechite şi rău stilizate, el nu mai ştie nici o limbă şi iată de ce: în casa părintească a vorbit ruseşte, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la univer­sitatea nemţească şi cînd îşi sfîrşeşte învăţătura nu ştie nici o limbă cumsecade».

La opt decenii de la răs­coala curuţilor, la 1784, «răs­coala pornită dintr-o regiune curat romînească, ajungînd în locuri unde populaţia era amestecată, se amestecă şi răsculaţii peste confesiuni şi neamuri. Agitaţiile prind şi printre iobagii unguri şi mi­nerii germani, ridicîndu-se şi aceş­tia alături de iobagii şi mine­rii romîni. (…) în re­giunea Trascăului, iobagii unguri se amestecă de în­dată printre răsculaţi, soco­tind că “a venit vremea curuţilor” şi că “niciodată nu vor mai fi domni … căci aşa a poruncit românilor împă­ratul”. (…) Deci răscoala n-a fost în­dreptată împotriva unei naţionalităţi, a ungurilor, ci împotriva feudalismului în general. Cum feudalismul era întruchipat în clasa proprietarilor funciari, în marea majoritate maghiari, iar iobagul romîn era întru­chiparea clasei exploatate, contradicţiile şi lupta au putut avea, în aparenţă numai, un aspect romînesc şi ortodox; în realitate mişcarea a fost un război popular, în primul rind ţărănesc, (,..) Întinderea răscoalei, devastarea caste­lelor nobiliare, a minelor şi a ocnelor imperiale, uciderea celor căzuţi în mîna răs­culaţilor a umplut de spaimă pe nobili. Aceştia cereau intervenţia armatei împără­teşti împotriva răsculaţilor şi totodată învoirea de a organiza insurecţia nobililor. Astfel se desfăşoară două acţiuni paralele: insurecţia nobilimii, care se organi­zea­ză pe comitate, şi încercările de pacificare pe calea tratativelor dintre căpeteniile răsculaţilor şi trimişii coman­damentului militar». (Ştefan Pascu, “Războiul ţăranilor din 1784”)

Despre “Horaiada sau răscoala românilor” ne rela­tează chiar întemeietorul pre­sei româneşti din Tran­sil­vania, George Bariţ, cu­noscut şi sub numele de Gheorghe Bariţiu; Bariţiu născut pe meleaguri clujene (1812, Jucu de Jos) şi-a legat numele de Sibiu, unde s-a stins în 1893. În principala sa operă: “Părţi alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă” scria: «Au fost şi timpuri între care un român nu ar fi cutezat să pronunţe în public nu­mele conducătorilor acelei răs­coale din 1784. Astăzi poate să aibă cineva în câ­teva limbi o literatură întreagă relativă la istoria acelei răscoale. (…) Recomanda­sem comitelui D. Teleki, că în caz cînd ar mai scoate una ediţiune nouă din istoria revoluţiunei Horaiane, să se arate mai iubitoriu de adevăr şi anume să întreţese în cartea sa tot ce se vede scris în cartea dlui Szilágyi (…). Atunci şi abia atunci se vor cunoaşte toate, sau încă cele mai multe cau­se, pentru care românii în an(ul) 1784 nu mai aveau încătrău, trebuiau să apuce armele, tocmai şi neîn­demnaţi de nimeni, şi tocmai de nu se va adeveri în vecii vecilor, că în audienţa privată ce a dat împăratul Iosif cu un an mai înainte (1783) lui Horia în Viena, i-ar fi zis acestuia: “Thut ihr das”, adecă “apucaţi armele în contra domniei ungureşti”. (…) Pentru starea disperată a poporului românesc nu poate fi niciun criteriu mai sigur, decît acea faptă istorică adeverită cu sume de documente, că tinerii şi bărbaţii români alergau cu sutele şi cu miile pe la co­mandele ostăşimei împără­teşti, pentru ca să-i înroleze în regimente, să le dea arme şi oficiari (ofiţeri). (…) 

“Decît iobag unguresc, de o mie de ori mai bine ostaş împărătesc, eu, feciorii şi nepoţi de strănepoţii mei”.

Mai arătaţi-mi în istoria popoarelor europene încă un asemenea grad al înverşu­nării şi al dispe­raţiunei. Erau ce e drept şi aristocraţi umani: dar însuşi dn. Szilágyi constata (…) că aceia cădeau în excepţiune, şi că regula era: tirania. (…) Se mai impută însă pînă în ziua de astăzi cruzimea sălbatică a românilor revoltaţi.»

(va urma)

Marius HALMAGHI



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Fabrica de lactate Sevis

Festivalul Enescu la Sibiu

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Auchan aduce inovatia si distractia
Licitatie publica