Boierul muntean Dinicu Golescu deplângea - la înc. sec. XIX - situaţia existentă, susţinând că „europenii”, şi nu românii, aveau monopolul producţiei de cunoaştere despre patrie, ştirile despre noi fiind trunchiate. Teoria privind manipularea trunchiată a informaţiilor despre o ţară sau o etnie (ca instrument geopolitic), este o componentă a strategiei de recuperare a demnităţii naţionale, care s-a păstrat până în prezent, fiind adoptată în funcţie de interese politice înalte.
Credem că regele Carol I cunoştea bine istoria şi toate aceste imagini despre principatele române, în perioada celei mai lungi domnii din istoria statelor româneşti (48 de ani) încercând să schimbe treptat situaţia pe care a moştenit-o şi contribuind la creşterea prestigiul ţării. A fondat instituţii fundamentale pentru statul modern, a construit castelul Peleş – azi, cea mai cunoscută atracţie turistică regală - iar în plan extern a obţinut independenţa ţării şi a câştigat Dobrogea (pierzând sudul Basarabiei). Un sprijin substanţial a primit din partea familiei sale, Hohenzollern-Sigmaringen, o familie regală înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea, cu familia prusacă domnitoare dar şi cu alte case regale din Europa. Istoria consemnează şi una din marile neîmpliniri ale lungii domnii, respectiv eşecul reformei economiei agrare, agricultura rămânând principalul sector economic care s-a păstrat într-o formă primitivă, într-o continuă degradare şi măcinat de probleme sociale explozive. Astăzi, mulţi cercetători spun că România moşteneşte ultimele urme ale agriculturii tradiţionale, autentice, un potenţial atu ce trebuie valorificat corespunzător.
Carol I a ştiut să gestioneze „războiul vamal” (1886-1892) dintre România şi puternicul vecin nordic - imperiul austro-ungar - un „război” atipic cu mari consecinţe, ce a afectat în primul rând Transilvania. Relaţiile comerciale tensionate s-au păstrat mult timp, greu loviţi fiind comercianţii, industriaşii şi meseriaşii transilvăneni; aceştia – lipsiţi de materiile prime ieftine româneşti – au înţeles să emigreze, mulţi stabilindu-se în România. Se ştie că dezvoltarea industrială a Văii Prahovei se datorează meseriaşilor secui, unguri şi români, fiind o consecinţă directă a „războiului vamal”.
Fondarea cotidianului sibian „Tribuna” are multe cauze, una dintre cele mai importante fiind determinarea fondatorilor, majoritatea acestora nefiind şi redactori ai viitoarei publicaţii: «Ioan Bechnitz, particular în Sibiiu – Dr. Aurel Brote, directorul Băncii de asiguraţiune „Transilvania” în Sibiiu – Eugen Brote, proprietar în Sibiiu – Ioan Dusoiu, comerciante în Braşov – Diamandi Manole, comerciante şi president al camerei de comerciu şi industrie în Braşov – Simeon Marginean, advocat în Braşov – Dr. Ioan Neagoe, medic în Braşov – George P. Popp, fabricant în Braşov – Ioan de Preda, advocat în Sibiiu – Ioan Slavici, particular în Sibiiu. Cei zece membri fondatori - avocaţi, comercianţi medici şi particulari, aşa cum s-au declarat în articolul program „Cătră publicul român!” – provin din Sibiu şi Braşov, într-o repartiţie egală, semn că disputa celor două oraşe în fondarea „Tribunei” nu a fost tranşată la data de 14/26 aprilie 1884.
Aici, se cuvine a-l prezenta pe marele comerciant, filantrop şi mecenat cultural braşovean Diamandi Manole, născut în 1833 (în Braşov) şi decedat în 1899 (Bucureşti), cel care a avut un rol important atât în apariţia cât mai ales în susţinerea financiară a cotidianului sibian „Tribuna”. Să urmărim prezentarea acestuia făcută de istoricul dr. Vasile Crişan în „Enciclopedie Tribuna” (vol I): «Mare admirator al lui Andrei Şaguna. Cu timpul şi-a creat la Braşov o situaţie materială prosperă. A devenit preşedintele Camerei de industrie şi comerţ din localitate, membru de vază al Sinodului diecezan şi al Congresului naţional bisericesc, preşedinte al eforiei şcolilor româneşti din Braşov, cu mare influenţă şi cu relaţii întinse în mediul politic, economic şi bisericesc. Poziţia financiară independentă şi-a folosit-o adesea în scopuri cultural-naţionale. A fost finanţatorul serbărilor de la Putna, din august 1871, unde tinerii Eminescu şi Slavici puneau temeliile unui cotidian ardelean axat pe ideologia Junimii. A fost iniţiatorul subscripţiei printre românii ardeleni pentru ajutorarea răniţilor din Războiul de Independenţă. A adunat fonduri pentru susţinerea şcolilor româneşti din Braşov, ş.a. A avut un rol important în apariţia Tribunei. (…) Alături de Ioan Bechnitz, a fost factor decisiv la menţinerea pe linia de plutire a finanţelor Tribunei. Iată cum îl descria Ioan Slavici în articolul Serbarea de la Putna: „Negustor cu deosebire priceput în ale sale el ştia să-şi chivernisească treburile, nu se avânta niciodată, ci se mulţumea cu câştig mic, dar sigur. Tot aşa în relaţiile sale personale, precum şi în viaţa comună, el era cu inima deschisă şi bună-credinţă, căuta todeauna restabilirea bunei înţelegeri şi vorba lui preţuia mai mult decât subscrierea întărită cu martori şi cu pecete; întreprinderea la care lua şi el parte era sigură de reuşită”. Fiind cel mai reprezentativ dintre acţionarii Institutului tipografic, a fost ales preşedintele Consiliului de administraţie. Pe parcursul numeroaselor momente de dificultăţi financiare prin care a trecut Tribuna şi Institutul, a intervenit în sprijinul acestora. Prin numeroasele legături cu oameni politici şi de afaceri din România şi din monarhia dualistă, a ajutat la creşterea numărului de abonaţi în Bucureşti, Botoşani, Iaşi, Târgovişte, Turnu-Măgurele, Călăraşi. Din fonduri proprii, încă de la primul număr, achită zece abonamente, din care nouă sunt lăsate la dispoziţia redacţiei pentru a fi trimise la comune bisericeşti mai sărace; a ajutat la obţinerea de sponsorizări în favoarea ziarului şi a publicaţiilor Institutului tipografic.
Cu umorul uşor sarcastic, dar îngăduitor, descreţea frunţile tribuniştilor, mereu ameninţaţi de dificultăţi financiare şi represiuni guvernamentale. Avea la îndemână câte un calificativ pentru personajele vremii: Profesorii erau porecliţi – substantive, ziariştii şi avocaţii – neguţători de vorbe, I.C. Brătianu era Babacu, Titu Maiorescu – Notre ami, Eugen Brote – Lord Palmerston; Nicolae Cristea – Pater Ambrozius. Ioan Slavici, mereu pe drumuri, mai ales cu trenuri de noapte, era Liliac sau Curierul rusesc, iar Ioan Bechnitz, cu morga lui nemţească – era denumit Verdnung (Ordin) şi Befehl (Chemat la ordine), pentru vigoarea cu care îşi impunea punctele de vedere. În fine, pe adversarii ziarului îi denumeşte checichemeţi, cu accepţiunea de „oameni de nimic”. (D. Vatamaniuc, Tribuna şi ctitorii ei, în Tribuna, Cluj, nr. 45, 16/31 iul. 2004). Triumviratul Ioan Slavici – spiritus rector, Ioan Bechnitz – stâlpul redacţiei şi Diamandi Manole – omul relaţiilor cu autorităţile şi oamenii politici a asigurat epoca de glorie a Tribunei sibiene.»
Diamandi Manole se numără printre puţinii tribunişti care nu au „beneficiat” de o lucrare monografică, deşi personalitatea acestuia a fost recunoscută şi apreciată atât de saşi cât şi de români; se ştie că avea intrare la prim-ministruul României chiar înaintea mitropolitului regatului român, el conducând Camera de Comerţ braşoveană în cea mai dificilă perioadă din economia transilvană, războiul vamal. A fost considerat mare patriot, desfăşurând ample activităţi de susţinere financiară a mişcării naţionale.
Puţini ştiu că Diamandi Manole a fost trezorierul lojii francmasone braşovene „La trei coloane” („Zu den drei Säulen”), cel mai important loc de întâlnire al elitelor tuturor etniilor regiunii, for reprezentativ al iluminismului transilvănean.
(va urma)
Marius HALMAGHI