logo
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XV):
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XV):
Cauza revoluţiei române de la 1848 se pierde în negura veacurilor - „Primăvara Popoarelor” şi „Revolta poeţilor”!


Astăzi, elevii învaţă că naţiunea este o comunitate etnică care locuieşte pe un teritoriu bine delimitat geografic, caracterizându-se prin câteva elemente comune: limbă, tradiţii şi obiceiuri şi trecut istoric. Naţiunea include poporul şi diaspora (poporul din străinătate), prin noţiunea de popor înţelegându-se toţi locuitorii dintr-un stat naţional.
Sec. XVIII, a fost definit în istoria lumii ca „secolul naţiunilor”, Europa fiind bulversată de războaie, unele state prăbuşindu-se (Sfântul Imperiu Roman, Spania, Portugalia) iar altele ridicându-se (Imperiul Britanic, Imperiul German şi America). În 1813, a avut loc chiar „Războiul Naţiunilor” sau „Bătălia de la Leipzig” în care Napoleon I a fost învins de armata unei coaliţii de şase state. În 1848, revoluţia a izbucnit în Franţa, fiind o revoltă a burgheziei ce s-a răspândit în toată Europa, împotriva statelor supranaţionale. Deşteptarea naţionalismului european a fost numită „Primăvara Popoarelor” – „Printemps des peuples” – „Primavera dei popoli”. Revoluţiile române de al 1848-1849 au reprezentat una din cele mai importante etape în procesul de afirmare al naţiunii române, încadrate logic în procesul revoluţionar european. Dacă  revoluţia din Moldova a fost una paşnică, fiind supranumită şi „Revolta poeţilor”, cea din Ţara Românească condusă de un guvern revoluţionar provizoriu s-a confruntat cu trupele reacţionarilor şi a fost înăbuşită numai de armata otomană, ruşii şi turcii netolerând un focar revoluţionar în graniţele imperiilor lor. Transilvania, în schimb, a cunoscut nu una ci două mari revoluţii: cea maghiară, susţinută de burghezia maghiară revoluţionară condusă de Kossuth, şi revoluţia română. Nu toţi maghiarii au agreat ideea unirii Transilvaniei autonome cu Ungaria, chiar poetul Sandor Petöfi fiind împotriva acestei hotărâri. Mişcarea revoluţionară izbucnită, la Viena (în martie 1848), s-a răspândit rapid în Ungaria, revoluţionarii maghiari dorind să-şi formeze propriul stat naţional independent de Austria. Burghezia maghiară revoluţionară bine înarmată, militând pentru o maghiarizare şi omogenizarea forţată, şi-a atras rapid nemulţumirea şi opoziţia minorităţilor, inclusiv a românilor şi a saşilor. Românii transilvăneni au aderat la programul revoluţionar naţional, râmânând fideli Casei de Habsburg, fiind împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. Liderii românilor au înţeles că formarea unui stat maghiar naţional ar fi însemnat perpetuarea stării existente, în care majoritatea populaţiei (reprezentată de români) să rămână fără drepturile politice şi sociale solicitate permanent. Ideea creerii statului naţional maghiar a unit românii la Blaj, Adunarea de la Blaj fiind momentul istoric care a catalizat naţiunea română în definirea viitorului său. Marea adunare naţională a românilor de la Blaj (3-5/15-17 mai 1848) a reluat ideile din „Supplex Libellus Valachorum” elaborând un program politic care s-a afirmat şi susţinut până în 1918; toate revendicările de la 1848 au fost reluate şi au rămas actuale permanent în tot acest timp, ele continuând mişcarea petiţionarismului.
Nicolae Bălcescu susţinea (în 1850) că: «Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. (...) Cauza ei se pierde în negura veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi».
Istoricul Liviu Maior susţinea că războiul civil din Transilvania – consecinţă a celor două revoluţii (maghiare şi române din anii 1848-1849), a «deschis o rană greu de vindecat, un clivaj al societăţii ardelene (...) urmele cele mai grave le-a lăsat, fără îndoială, confruntarea româno-maghiară, soldată cu peste 40.000 de morţi, sate întregi distruse, peste 200 de biserici arse şi alte pagube materiale greu de evaluat. Din acest moment românii şi maghiarii au întors spatele dialogului, acuzându-se reciproc. Teama, bănuiala, neîncrederea va marca pentru mult timp relaţiile dintre ei»
Omul de ştiinţă italian Mario Ruffini prezenta, în lucrarea „Istoria Românilor din Transilvania” (1993), implicarea reprezentanţilor celor două biserici naţionale la Blaj (1848): «Cei doi episcopi, în pastoralele lor, care constatau rezultatele adunării, nu vorbeau de revendicările naţionale, ci numai de plângerile care puteau fi satisfăcute în măsura intereselor statului. Totuşi fusese ales un comitet provizoriu în care erau reprezentate toate categoriile sociale (...) Cei doi episcopi îndemnau pe ţărani la respectarea legilor, dar în timp ce Şaguna declara că împăratul dorea abolirea totală a servituţilor şi că seniorii doreau o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a ţăranilor români şi a clerului lor, Leményi, al cărui trecut de ataşament faţă de acea nobilime feudală de care aparţinea era cunoscut, la 14 iunie se plângea că adunarea fusese ţinută în alt fel decât cel ordonat şi că ţăranii veniţi la Blaj s-ar fi dedat la acte de violenţă, dacă n-ar fi fost lăsaţi să vină. Între timp, la Cluj, la 29 mai, dieta, în care românii erau într-o însemnată minoritate, proclamase reunirea Transilvaniei cu Ungaria, şi românilor li se dădea de înţeles că acum încetau să mai fie o naţiunea tolerată (...) şi că toţi căpătau drepturi pe care le aveau şi membrii celorlalte naţiuni; nu mai erau unguri, saşi, români şi secui, ci doar cetăţeni ai noii Ungarii unitare. Dar episcopul unit intervenea numaidecât, de teamă că n-ar mai putea să-i reprezinte pe români, întrucât ortodocşii erau într-un număr mult mai mare, ca să declare că la dieta de la Cluj nu se declarase că românii în privinţa religiei formau un singur corp, ci doar că uniţii şi ortodocşii trebuiau să se considere ca fraţi având aceleaşi drepturi. Începeau astfel neînţelegerile chiar a doua zi după adunarea de la 3 mai, în timp ce apăreau şi alte dificultăţi. Existau în afara românilor din Transilvania, şi cei din Banat, din Crişana şi din Maramureş, care la adunarea de la Blaj nu trimiseseră decât nişte reprezentanţi şi nu se simţeau legaţi de deciziile care fuseseră luate acolo. Aceşti români aveau problemele lor particulare şi la ele se gândeau mai mult decât la problema unităţii naţionale. Aşa cum românii din vechiul aşezământ de origine căutau să smulgă saşilor o declaraţie de egalitate, tot aşa şi cei din Banat şi din Crişana erau preocupaţi să scape de dependenţa ecleziastică şi scolastică a sârbilor şi ajungeau să considere că ungurii pot, să le fie aliaţi în lupta lor, deşi era greu de văzut care ar fi temeiul acestei credinţe. De aceea, `48-ul lor este îndreptat împotriva sârbilor şi asistăm la constituirea unui comitet al lor la Pesta care în numele regiunilor Arad, Bihor, Torontal şi Crişana trebuia să prezinte la curte o petiţie în care se cerea reunirea ortodocşilor din aceste părţi cu ortodocşii din Ungaria. Cât de departe erau aceşti români faţă de fraţii lor din Transilvania, se vede din faptul că în petiţie declarau că nutreau sentimente de afecţiune faţă de unguri, „fraţii maghiari”, spune documentul, şi se ofereau să accepte limba ungară (pe care românii din Transilvania n-o voiau decât în satele cu majoritate ungurească) şi, dacă ar fi obţinut separarea de sârbi, cereau un vicariat de mitropolie doar pentru români (...). Deosebirea celor două mişcări româneşti din Transilvania şi Banat devine şi mai evidentă, când mişcarea bănăţeană ia un caracter activ şi mai energic prin opera unui jurist şi profesor Eftimie Murgu (...); el dezaproba orice legătură cu mişcarea transilvăneană şi denunţa „maşinaţiunile acelora care aţâţând poporul asupra ungurilor, caută a-l atrage asupra lor pentru a-l face duşmanul Ungariei (Iorga)».
(va urma) Marius HALMAGHI



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Licitatie publica