logo
2017- Anul tribuniştilor memorandişti (XLVII):
2017- Anul tribuniştilor memorandişti (XLVII):
Eugen Brote a arendat moşia … a vândut la Răşinari ... - Grupul Raţiu - agitatori, indivizi singuratici şi nereprezentativi!

Culisele elaborării Memorandului sunt relatate de istoricul clujean Liviu Maior în “Memorandul filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc”; acesta aprecia că a fost: «o perioadă de discuţii îndelungate, determinate atît de varianta acceptată, cît, mai ales, de găsirea momentului oportun de trimitere a Memorandului la Viena. (…) Motivele care au dus la prelungirea plănuitei acţiuni, la şirul de amînări s-au datorat unui complex de evenimente. În primul rînd, drama de la Mayerling, sinuciderea arhiducelui Rudolf a contribuit la această întîrziere (…) Gruparea Mocioni – Babeş s-a confruntat tot mai des cu “tribuniştii”, cu Slavici şi Eugen Brote. Polemicile desfăşurate în paginile “Tribunei” sau în conferinţele PNR-ului s-au înmulţit, Mocioni demisionând în 1889 din conducerea ziarului sibian a cărui situaţie financiară s-a înrăutăţit. Marele proprietar bănăţean contribuise substanţial la finanţarea “Tribunei”. După plecarea lui Slavici în România, Brote a continuat disputele de pe aceeaşi poziţie intransigentă, antrenînd şi presa de peste Carpaţi în confruntarea politică ardeleană.». Vincenţiu Babeş considera că Memorandul trebuia depus într-un moment în care împăratul să nu poată refuza actul, înmânarea festivă - cu mare publicitate – fiind necesară pentru a sublinia importanţa demersului. Tribuniştii insistau pentru înaintarea Memorandului la sărbătorirea a patru decenii de domnie a împăratului, acesta trebuind să afle că, cu toate sacrificiile românilor în 1848, tot ei erau cei nedreptăţiţi.

Şi prof. univ. dr. Eugen Străuţiu face o sinteză a genezei Memorandului în lucrarea ”Sibiul între medieval şi modern”(2000):«Activismul bănăţenilor a fuzionat cu Tribuna în 1888, când Alexandru Mocioni a cumpărat acţiuni ale Institutului Tipografic în valoare de 5000 de florini, ceea ce-i dădea dreptul la patru locuri în comitetul de direcţie. N-a trecut decât un an până la apariţia disensiunilor între cele două grupări. Slavici s-a întors de la Bucureşti în august 1889, cu promisiunea unui nou ajutor financiar din partea liberalilor de la Bucureşti (nu era prima oară când Tribuna primea bani prin intermediul braşoveanului Ioan Bianu, acţionar la Institutul tipografic şi director al Bibliotecii Academiei). Crezând că se poate dispensa de aportul financiar al lui Mocioni, Slavici şi-a afirmat categoric opinia că Austro-Ungaria trebuie să devină Austria, iar dominaţia elementului maghiar trebuie să înceteze; Mocioni vedea viitorul naţiunii în colaborarea cu maghiarii … În urma acestor dispute, Mocioni s-a retras din comitetul ”Tribunei”, cerând răscumpărarea acţiunilor sale. Eugen Brote a cerut scoaterea la licitaţie a întregii întreprinderi. Şi-a arendat moşia de lângă Sibiu, a vândut grădinile şi fâneţele moştenite la Răşinari, vitele de rasă din ferma model, întreprinderea de prelucrare a laptelui din Sibiu, case, bijuterii ş.a. Cu aceste resurse a câştigat în 1891 licitaţia în faţa lui Mocioni, rămânând proprietar al ”Tribunei” şi Institutului. În acest timp, disputa între tribunişti şi grupul Mocioni-Babeş se extindea în cadrul partidului. La conferinţa din octombrie 1890 s-a discutat forma Memorandului şi oportunitatea înaintării lui către împărat. Gruparea Memorandului se va face ”când va fi lipsă” (de fapt textul era deja redactat). Comitetul de 25 de membri a fost votat într-o componenţă care să împace cele două tabere. Preşedinte a fost votat Vincenţiu Babeş, iar vicepreşedinţi Eugen Brote şi Ioan Raţiu. În celelalte probleme discutate concluziile erau unanime: ”Tindem la scutirea neamului nostru de influenţele străine; cu toate acestea, negăm solemn că am avea tendinţe daco-romaniste, ţinem a aparţinea monarhiei şi suntem supuşi credincioşi ai Coroanei de Habsburg. (…) Memorandul a fost readus în discuţie de tribunişti la întrunirea liderilor partidului din 9 ianuarie 1891. E. Brote se supuse şi de această data hotărârii majorităţii de a nu se înainta împăratului. Încercând să înmormânteze chestiunea, (…) la conferinţa electorală din octombrie conducerea partidului nu a convocat gruparea tribunistă. Membrii acesteia au participat însă la lucrările comitetului de a doua zi, şi au obţinut colaborarea lui Raţiu. Chestiunea Memorandului intra în faza finală. Ioan Raţiu în calitate de vicepreşedinte, trecând peste autoritatea preşedintelui Vincenţiu Babeş, a cerut întrunirea conferinţei generale pentru data de 20 ianuarie 1892, tot la Sibiu. În comisia pentru propuneri a participat pentru întâia oară la dezbateri Alexandru Mocioni, încercând să împiedice lansarea Memorandului. Grupul Raţiu a învins; Mocioni s-a supus, declinându-şi însă orice răspundere personală. Comitetul se compuse din 25 de partizani ai acţiunii, cu Raţiu preşedinte,(…). La 25-26 martie comitetul a adus ultimele modificări textului redactat de Iuliu Coroianu, apoi şi-au pus semnăturile liderii partidului»

În „Drumuri şi răscruci”, Sever Bocu scria: «Memorandul fu într’adevăr piatra de încercare a solidarităţii naţionale în acele clipe. Presa naţională era divizată. Gazeta Transilvaniei, a Mureşenilor şi a lui Bariţ, ziarele mitropoliilor din Sibiu şi Blaj, ziarele din Banat, s’ar putea spune, că marea majoritate a ziarelor erau contra Memorandului. Pentru Memorand nu erau decât Tribuna din Sibiu, dar aceasta ajungea. Tribuna la acea dată domina opinia publică românească. Polemica pe această chestiune era pătimaşă, violentă, care mergea până la acuzări de trădări. Se susţinea că Alexandru Mocioni era exponentul Casei Magnaţilor din Budapesta în atitudinea lui. Ungurii alimentau disensiunile dinlăuntru (...).»

Se încheia etapa elaborării şi editării Memorandului, dar odiseea prezentării actului împăratului, abia începea. Ministerul de interne din Budapesta era informat permanent despre activitatea Comitetului Central Electoral Român: „delegaţi, spiritul lor combativ, influenţa pe care o au în mediul social din care provin - şi în cazuri mai deosebite – despre poziţia ce o deţin în ierarhia elitei politice româneşti”. În lucrarea „Documente privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania 1892-1894” (1998), Şerban Polverejan prezintă evenimentele predării Memorandului, dar şi modul în care guvernul maghiar a contracarat acţiunea. Din documente aflăm că guvernanţii maghiari au reînviat vechiul slogan privind mişcarea naţională din imperiu - care nu este decât «o înscenare a unor „agitatori”, indivizi singuratici şi nereprezentativi, care dezaprobând pactul dualist, comit acţiuni destabilizatoare, antipatriotice, antistatale, etc.» - dar şi cum Ministerul de interne ungar s-a adresat împăratului cu «rugămintea să nu accepte ca memorandurile să-i fie înmânate din delegaţii formate din aceşti participanţi agitatori». Printr-o telegramă, Curtea imperială a primit sugestiile asigurând că «s-au luat aici (la Viena) măsurile necesare ca în cazul unei cereri de audienţă a acestei delegaţii, (aceasta) să fie respinsă, potrivit preaînaltului ordin, motivându-se că „Maiestatea Sa din principiu nu binevoieşte să primească asemenea delegaţii de masă a unei adunări naţionale, care se prezintă fără mandat autorizat, şi că petenţilor li se va da posibilitatea ca Memorandul în cauză să fie predat pe calea Ministerului ungar”. (...) Maiestatea Sa a binevoit să ordone ca această procedură ce se intenţionează aici, să fie adusă şi la cunoştinţa Excelenţei voastre pentru ca, în cazul depunerii acolo (la Budapesta) a unei petiţii, refuzul să poată fi făcut cu aceeaşi motivaţie»

În 1892 - an înscris cu litere de aur în istoria României - românii transilvăneni s-au mobilizat pentru elaborarea a două documente, „MEMORANDUL” şi „REPLICA”, adevărate cărţi de vizită politice, de legitimare naţională în faţa tuturor naţiunilor din Europa. Ambele acte au fost tipărite la Institutul Tipografic al Tribunei. (va urma)

Marius HALMAGHI 



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Licitatie publica