logo
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XIII):
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XIII):
„Săracii de ei … nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!” - "Mulţimea cea mare a poporului, prostimea cea cu bun-simţ, ţinea însă cu împăratul”

 

Toţi tinerii tribunişti, veniţi din cuprinsul Transilvaniei, cunoşteau evenimentele pe care le-au trăit moşii şi strămoşii lor. De la înaintaşii lor cunoşteau folclorul local dar şi idealurile bunicilor şi părinţilor. Nu întâmplător Ioan Slavici relata, în “Lumea prin care am trecut” crâmpeie din evenimentele ce i-au marcat copilăria la Şiria, satul unde a avut loc capitularea trupelor revoluţionare maghiare în 1849:

«Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot să-ncep decât de aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria şi cea mai frumoasă parte a tinăreţelor, unde au fost aşezate temeliile vieţii mele sufleteşti. Cu naşterea se-ncepe viaţa trupească, cea sufletească e plămădită-ncetul cu încetul potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţelor. (...)

Pretutindeni pe unde mă duceam, oamenii mă îmbrăţişau cu dragoste, încât minune nu-i dacă m-am pătruns în curând cu gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc şi pe care am decis să-i iubesc şi eu. Abia acum, la zile de bătrâneţe, îmi dau seamă că această dragoste obştească se mărginea la români. Orişicâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere de orişice fel la care luau parte şi unii dintre cei ce nu erau români.

Nu trăiau românii împreună, ci alăturea cu ceilalţi, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună. Nu tot aşa şi eu, deşi mama stăruia cu multă hotărâre în gândul ca cu străini din acelaşi blid să nu mănânci. (...)

Izbucnind la 1848 răzmeriţa, aşa zisa inteligenţă a românilor din Podgorie s-a dat în partea maghiarilor, care-i ademeniseră cu gândul că se luptă pentru libertate, egalitate şi frăţietate. Erau în dieta de la Dobriţin chiar trei deputaţi dintre românii din Podgorie: Gheorghe Popa, Sigismund Popovici, fiul protopopului de la Şiria, şi Sigismund Borlea, tot şirian, vărul mamei, şi mai târziu înverşunat luptător contra asupritorilor maghiari.

Mulţimea cea mare a poporului, prostimea cea cu bun-simţ, ţinea însă cu împăratul.

Mergând deci vestea că Bem, un revoluţionar polonez intrat ca general în oştirea maghiară se pregăteşte să-nainteze prin Şiria spre Valea Crişului, ca să-l lovească din coaste pe Avram Iancu, şirienii i-au ridicat pe podgoreni, pe pădureni şi o parte din luncani şi i-au adunat la Şiria, ca să ţie pept cu oştirea lui Bem. (…)

În timpul copilăriei mele mai steteau furcile lângă drumul Aradului şi noi copiii ne jucam pe movila sub care mi se spunea că zac osemintele celor căzuţi jertfă urgiei omeneşti. O ţineau minte şirienii aceasta şi ne învăţau să cântăm:

“Pe drumul Aradului/ Paşte murgul Iancului/ Cu frâul între picioare/ Şi cu şaua pe sub foaie.”

Afară de şvabii şi de maghiarii de la marginea satului, mai erau la Şiria, risipiţi mai ales pe drumul Aradului, meşteşugari, negoţători ori cârciumari, unii şvabi, alţii maghiari. (…)

Vrajba din timpul revoluţiunii nici după capitalaţiune nu s-a potolit, şi românii, care erau în număr covârşitor şi ca oameni ai împăratului se mai socoteau în rândul învingătorilor, dispuneau în treburile satului după buna lor chibzuinţă. Le dedeau, ce-i drept, celorlalţi câteva locuri în consiliul comunal, dar aceştia nu erau mulţumiţi. Au urmat deci certuri şi încăierări, în urma cărora câţiva dintre şirienii mai colţoşi au ajuns să fie închişi în cazematele răcoroase din cetatea Aradului.

Mi se spunea că românii, socotindu-se nedreptăţiţi, au luat hotărârea de a se duce până la împăratul, şi doi dintre dânşii, dacă mi-aduc bine aminte, Pavel Ardeleanu şi Petru Ciobanu, oameni nu numai deştepţi, ci şi chipeşi, au plecat la Viena. Ei au făcut lungul drum pe jos, căci în gândul lor la împăratul nici călare, nici în trăsură nu se merge.

Aflând-o aceasta, împăratul, atunci tânăr, i-a primit cu multă bunăvoinţă. I s-au plâns de neîncetatele certuri din satul lor şi l-au rugat că, de dragul bunei păci, să încuviinţeze ca la Şiria să fie în viitor doauă administraţiuni comunale, cum sunt şi doauă biserici şi doauă şcoli: una pentru români, iar alta pentru toţi ceilalţi împreună. Deşi românii şi ceilalţi îşi aveau atât casele, cât şi celelalte averi nemişcătoare una peste alta şi averile comunale nu puteau fi împărţite, împăratul a rânduit să se ţie seamă de dorinţa românilor, şi la Şiria ne-am pomenit cu douaă primării, ceea ce era foarte bine, căci oamenii trăiau în pace şi-n bună înţelegere. După încheierea pactului dualist, guvernul ungar a luat dispoziţiunea ca să se stabilească iar la Şiria o singură administraţiune comunală. În curând însă iar au fost înfiinţate cele douaă primării, căci aşa purtau sătenii mai uşor şi mai bine grijă de treburile lor, fie comune, fie comunale. Se vor fi mai certat din când în când românii între dânşii, dar cu şvabii şi cu maghiarii nu se mai certau. Abia dar târziu de tot, cu câţiva ani mai nainte de a fi izbucnit războiu aşa-zis mondial, a făcut guvernul ungar unirea definitivă a administraţiunii comunale la Şiria.

Eu mi-am petrecut şi copilăria şi anii tinăreţelor în vecinătatea primăriei maghiare, deşi noi, cu toate ale noastre, ne ţineam de primăria românească. Stând mai târziu de vorbă cu mine însumi, mi-am dat adeseori silinţa de a mă dumiri asupra obârşiei din care porneşte acest principiu al despărţirii cetăţenilor după naţionalităţi. Mi se părea că el e un fel de plăsmuire a metropolitului Andrei (n.r. Şaguna), care atât de mult a ostănit pentru ca să pună capăt luptelor dintre români şi sârbi prin aşa-zisa despărţire hierarhică şi care în toate memoriile adresate împăratului a stăruit ca şi-n alte afaceri culturale să se facă asemenea despărţiri. Încetul cu încetul am fost însă covârşit de gândul că mai presus de toate înţeleptul arhiereu a stăruit în toate împregiurările asupra acestui principiu, pentru că el se potriveşte cu firea cea adevărată şi cu felul de a fi şi de a sâmţi al românului. Pe şirieni nu alţii i-au înduplecat să ceară primărie deosebită pentru sine înşişi: îndemnul acesta era pornit din dorinţa de a trăi în bună pace alăturea cu şvabii şi cu maghiarii.

„Când întâlneşti în calea ta un român - îmi zicea mama, să-i zici: «Bună ziua», dar maghiarului să-i zici: «Io napot!», iar neamţului: «Guten Tag!», şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă cu cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă cu tine.” Ea mă mustra deci cu multă asprime când afla că strig şi eu „Ungur bungur!” şi „Neamţ cotofleanţ!”. „Săracii de ei - îmi zicea - nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!”.

În gândul lumii, din care dânsa făcea parte, vinovat, chiar greu vinovat era cel ce prin purtările sale îi făcea pe ai săi fie de ruşine, fie mai ales urgisiţi. „Supărarea — îmi zicea mama - orişicât de adâncă ar fi ea, de azi pe mâne să n-o duci. Serile să nu te culci mai nainte de a te fi împăcat cu toţi ai tăi, căci pe cel ce adoarme supărat îl ispiteşte Necuratul prin somn. Cu aceia dar cu care dintr-un blid nu mânânci să nu te superi, căci cu dânşii foarte cu anevoia ajungi la-mpăcare.”» (va urma)

 

Marius HALMAGHI



loading...
comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie


Filarmonica Sibiu

Energy

Eurotrip Rekze
Fundatia APT
APM

Biteco