logo
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XII): Ori unde bună starea unuia se traduce în apăsarea direct sau indirect a unui altuia!
2017-Anul tribuniştilor memorandişti (XII): Ori unde bună starea unuia se traduce în apăsarea direct sau indirect a unui altuia!

Continuăm reproducerea articolului “O teorie filosofică a istoriei” scris de Mihail Eminescu, publicat în “Foiţa Tribunei” din Tribuna nr. 73/30 martie-11 aprilie 1891: «Deci Anglia, Francia, Italia, Austria, România sunt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germania vechie, Olanda vechie erau republice în sens antic. Ele există sau prin exploatarea neomenească a unei clase prin alta, sau prin exploatarea sclavilor şi a ţăranilor robiţi (cele antice), sau prin exploatarea unei ţări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia exploatează India, Francia pe toţi iubitorii de lux din lume. Veneţia şi Olanda în evul mediu erau ca Francia astăzi, Grecia şi Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania şi Francia vechie prin exploatarea neomenoasă a ţăranilor, cu un cuvânt ori-unde bună starea unuia se traduce în apăsarea direct sau indirect a unui altuia. O excepţie par a forma Sviţera şi Statele-Unite, dar’ par numai. Elveţia trăiesce prin export industrial şi prin toţi indivizii câţi aleargă, ca să chieltuiască sudoarea fabricei şi a ţăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru-că clasa desmoşteniţilor găsesce o avere neîmpărţită, pe care şi-o împarte, preerile.
S’o vedem, când s’o umple.
De aceea se vor vedè în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului: sistemul liberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarchiei juridice.* (*Monarchia aceasta nu este de confundat cu despotismul. Despotismul, adecă substituirea voinţei individuale în locul armoniei intereselor, după noi se nasce sau prin usurpaţiune sau acolo unde, pe aceeaşi întindere de pământ, o rasă domnesce preste altele, mai ales însă o rasă fundamental deosebită de locuitorii autohtoni, de ex.: Turcii şi Slavii, Hispanii şi Maurii, ş.a.)»
Istoria lumii este marcată de evenimente, succesiunea acestora fiind marcată de timp; omul concepe timpul ca un veritabil experiment, în existenţa sa istorică. Sub lupa acestei succesiuni istorice, mulţi contemporani se simt prizonieri încorsetaţi de natura efemeră a timpului. În „Tribuna literară”, supliment la Tribuna nr. 153 din 1901 apărea articolul „UN SECOL”, din care extragem pasaje relevante pentru relativitatea timpului:
«Un secol este el lung, este el scurt?. De curând în luna August 1900, convorbiam cu un interesant bătrân născut în anul 1796 şi care, fără îndoială judecând după robusta lui constituţie va vedè şi secolul al douăzecilea după ce a văzut secolul al optsprezecelea. (...) centenarul meu îmi spuse în acelaşi timp diferite echouri despre această epocă depărtată deşi toate acestea îmi păreau că sunt petrecute ieri, precum i-se păreau şi lui. (...) timpul acesta mi-se părea foarte depărtat în istorie şi ascultam cu un interes cu totul special povestirea unui contimporan. Centenarul mi-a vorbit de întoarcerea lui Napoleon la Tuileries, despre fuga lui Ludovic al XVIII-lea, de a doua zi şi de desastru dela Waterloo despre observaţiile lui foarte independente, căci el fusese foarte independent, căci el fusese spectator al acestor evenimente fără să fi luat parte la vre-o luptă, căci nu fusese chemat sub drapel. Era un istoric espunând, să zic aşa, vederii mele un tablou al evenimentelor la cari fusese martor ocular, asistând liniştit la toate fasele transformărilor ştientifice ale secolului prin abur şi electricitate, văzând cele dintâiu vapoare cu abur, cele dintâiu locomotive, telegraful, primele felinare cu gaz fluid, cei dintâiu acumulatori electrici, cele dintâiu fotografii, cele dintâiu telefoane, etc. etc. Vieaţa unui om fusese deajuns să vază toate actele acestui mare spectacol. Şi îmi ziceam că în copilăria sa, cătră vîrsta de opt pănă la zece ani, în această auroră a vieţii când cineva iubeşte să întrebe despre toate lucrurile şi când caută instinctiv să cunoască lumea în care întră, el a putut, cum făceam eu în acel moment, să auză şi el la rândul lui, vorbind pe un centenar din vremea sa, născut prin urmare cătră anul 1705, zece ani înainte înainte de moartea lui Ludovic al XIV-lea. Mă găsiam dar’ în raport cu cineva care a putut să fie şi el la rîndul lui în legătură cu un martor al ceremoniilor dela Versailles, presidate de marele rege (...). Un secol este el lung? Este el scurt? Întrebam adineaori. Se pare că e un interval de timp în adevăr foarte scurt, de oare-ce unul din contimporanii noştri ar putè să ne vorbească de Ludovic al XIV, după-ce ar fi auzit povestea unui martor ocular. Dar’ un secol nu e nici măcar scurt: el nu esistă. Timpul nu este decât o alusiune a spiritului nostru. Pentru apreciaţiunea noastră timpul este presentul, căci trecutul a dispărut şi viitorul este încă în necunoscutul posibilităţilor viitoare. Şi, ce e presentul? O poartă prin care viitorul cade în trecut.  Voim să pricepem timpul prin durata unui minut? Dar’ dacă un secol este scurt pentru istoria omenirei şi pentru memoria omului, un minut este lung pentru cel care îl măsoară, (…). Secunda este în general admisă spre a representa unitatea de măsură a timpului. (…) Şi această măsură nu e absolută, pentru că în aceasta a o miia parte din secundă o rază de lumină străbate sute de chilometri. În tot casul acesta este presentul, asta esistă actualmente. Momentul care îl urmează nu mai esistă.
De aci până a deduce că presentul nu esistă, precum nu esistă nici trecutul, nici viitorul nu e departe.
-Vezi d-ta, îmi zicea centenarul meu, la vîrsta de 104 ani, cineva nu a trăit mult. Toată vieaţa merge tot strîngându-se într’o perspectivă care apropie anii ca arborii de pe marginea unei şosele. Vieaţa cea mai lungă pare-că e la doisprezece ani. Dela treizeci de ani încolo, zilele se scurtează din ce în ce mai iute.
-Dar, - zisei eu, - la ce vîrstă ar trebui să moară cineva spre a nu avè păreri de rău?
-Oh! – zise el – la 104 ani, un om nu e încă grăbit. Eu aş fi de părere ca omul să moară cam de vre-o 110 ani. (…) Totul e relativ în lume. După Camil Flammarion. Tradus de N.G.»
Mult mai târziu, Octavian Paler scria „Spirala timpului”:«Avem timp pentru toate (...) Avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm. Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu. Avem timp pentru toate.»
Este mai mult decât evident că prima generaţie de tribunişti nu-l cunoşteau pe Paler. Tinerii intelectuali români erau avizi de cunoaştere şi împărtăşeau aspiraţiile tinerilor de naţionalităţi diferite, care trăiau în vechiul imperiu austro-ungar. Mulţi dintre ei - şcoliţi la Budapesta, Viena, Berlin sau Paris - au luat contact cu toate teoriile filozofice ale iluminismului, teorii la care au aderat (teoretic) şi pe care doreau - cu ardoare - să le pună în aplicare. Precum bătrânul “centenar” din povestirea “Un secol”, ce cunoştea oamenii şi evenimente din ultimul secol (cu care a venit direct în contact) dar şi din secolul precedent (din povestirile bătrânilor pe care i-a întâlnit şi i-a ascultat), aşa şi tinerii tribunişti - mulţi născuţi în toiul marii revoluţii din Transilvania (1849-1849) - cunoşteau toate marile evenimente ale veacului al XVIII-lea şi XIX-lea. Nu întâmplător mentorul lor, Ioan Slavici -  directorul fondator al Tribunei - a lăsat o operă nemuritoare, toată legată  de acele vremuri recent apuse: “O viaţă pierdută” (1876), “Gura satului” (1878), “Din bătrâni” (1902), “La răscruci” (1920), “Din două lumi” (1920), “Închisorile mele” (1920), “Amintiri” (1924), “Lumea prin care am trecut” (1920), etc.
(va urma) Marius HALMAGHI



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Must de Jidvei

Fabrica de lactate Sevis

Festivalul Enescu la Sibiu

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Auchan aduce inovatia si distractia
Licitatie publica