logo
2016 - anul COŞBUC (LII)
2016 -  anul COŞBUC (LII)
"Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc - Poezia s-a născut în clipa cînd s-a născut omul pe pămînt şi va muri numai atunci cînd va dispare ultimul om!"

 

În anul 1931, năsăudeanul Liviu Rebreanu publica un nou articol COŞBUC: < În artă eşti suveran să-ţi dai cu emfază orice părere pentru că ... „gusturile nu se discută”.
Literatura, prin urmare, domină în relaţiile dintre oameni, fiindcă toată lumea se pricepe, e acasă în materie literară. Cine a citit o carte, fie şi întîmplător, a dobîndit şi dreptul de a o critica. Sînt mulţi care exercită acest drept suveran de critică chiar fără a se mai osteni cu cititul. E suficient să fi auzit ceva, cît de vag, despre o carte, ca îndată să-şi permită a exprima o părere autorizată.
La urma urmelor, de ce să te osteneşti citind, cînd e aşa de uşor să critici pe necitite?
Totuşi, în fond, interesul pentru literatură e un lucru mult mai serios decât nevoia frivolă de-a avea un subiect agreabil de conversaţie. În realitate, arta, şi în special poezia, e o necesitate primordială pentru viaţa omului. Fără poezie existenţa noastră ar fi atât de goală şi de aridă, încât cine ştie dacă ar mai merita să fie trăită. [...] Poate că aşa s-ar explica de ce poezia e tovarăşul de viaţă cel mai nedespărţit al tuturor oamenilor, de la ţăranul primitiv şi aproape sălbatic până la citadinul cel mai rafinat, floarea civilizaţiei supreme. În ceasurile de tristeţe şi durere, ca şi în cele de bucurie şi desfătare, poezia apare mereu ca o mângâiere. Primele licăriri ale conştiinţei noastre se deşteaptă în răsfăţul cântecelor de leagăn. Ultimul drum, spre mormânt, când conştiinţa s-a stins definitiv, omul îl face însoţit tot de un fel de poezie, a bocetelor şi a discursurilor funebre, care uneori sunt mai chinuitoare ca moartea însăşi. În copilărie ne farmecă basmele, pentru adolescenţă urmează cântecele de dragoste, la maturitate avem romanele de diverse categorii, iar la bătrâneţe poezia amintirilor şi a regretelor. Mereu, neîncetat, de la leagăn până la groapă, în toate împrejurările vieţii, literatura ne întovărăşeşte şi ne ispiteşte. Cu puţină îndrăzneală şi exagerare, s-ar putea afirma că poezia e criteriul cel mai sigur care deosebeşte pe om de animal. Poezia s-a născut în clipa când s-a născut omul pe pământ şi va muri numai atunci când va dispare ultimul om. Dar nu vreau să fac apologia literaturii. Asta ar fi altă poveste. Aş vrea să fac numai elogiul unui poet care, de un răstimp, a început parcă să fie mai puţin preţuit, dacă nu chiar desconsiderat, deşi e poate cel mai reprezentativ cântăreţ al sufletului românesc. E vorba de Coşbuc. Noua generaţie de critici şi esteţi români se uită cam de sus la "badea George" îl găseşte prea transparent, prea clar, prea simplu, iar editorii se plâng că nu se mai vinde, ceea ce ar însemna că nu se mai citeşte. Ar fi încă una din ciudăţeniile epocii noastre, atât de crunt frământate. Dar, mai cu seamă, o mare nedreptate. Că esteţii noştri de azi, unii dintre ei, nu prea gustă pe Coşbuc, n-ar fi de mirare. Azi e la modă o poezie aşa-zisă ermetică, o înşirare de cuvinte sonore sau preţioase care nu spun nimic având aerul a spune tot, ceva fără rimă, fără ritm, fără sens şi cu toate pretenţiile. Natural, cui place poezia asta nu poate să-i placă poezia lui Coşbuc. [...] Din fericire, Coşbuc e aşa de profund pătruns de conştiinţa adevărată românească, încât nici o modă literară nu-i poate întuneca gloria. Snobismele estetice şi critice, atât de şubrede şi de trecătoare, pot să creeze şi să trâmbiţeze idoli mărunţi de câte-o zi pentru uzul cafenelelor şi al cenaclelor, dar nu reuşesc niciodată, prin gălăgia lor, să smulgă din inima mulţimii româneşti icoana unui poet mare şi autentic, cum este şi rămâne Coşbuc. Se pot isca cel mult unele confuzii care să zdruncine şi să favorizeze anarhizarea gustului literar.(...)» În 30 mai 1920, locul poetului Coşbuc în Academia Română a fost "preluat"de un alt mare tribunist, Octavian Goga. Discursul său de recepţie în Academie se intitula simplu "Coşbuc" în amintirea celui care toată viaţa a creat şi a vibrat, năzuind la idealul unităţii naţionale a tuturor provinciilor româneşti. În postfaţa lucrării poezii alese"de George Coşbuc (din 1979), criticul literar Laurenţiu Ulici nota: „Nu e numai admiraţie oarbă, necon­diţionată, în cuvintele lui Rebreanu despre Coşbuc; este şi foarte mult adevăr în ele, generat de o intuiţie care trece dincolo de simpatie şi regionalism: Dintre toţi poeţii români, Coşbuc e cel mai poet şi numai poet. Alţii au avut atitudini, au polemizat, au invectivat, au urît, au stîrnit curente şi patimi. Coşbuc n-a făcut decât să cânte. El n-a ofensat pe nimeni, numai alţii l-au ofensat pe el. E prototipul poetului care trăieşte numai pentru poezie şi căruia i se cuvine numai iubire şi înţelegere..."
În fond, toate acestea lămuresc destul de bine destinul contradictoriu al poeziei coşbuciene. Comparat la începuturi cu Eminescu, considerat de către mulţi din Ardeal superior acestuia, s-a impus vertiginos, mai ales în publicul larg, pentru ca, tot aşa de vertiginos, în numai câţiva ani, înainte chiar de a muri, să devină un mare uitat.(...)>>
Coşbuc nu a mai apucat să se bucure de visul „MARII UNIRI A ROMÂNILOR”, dar viziunea sa asupra noii ROMÂNII  s-a materializat în mesaje poetice „testamentare” inega­labile.

Să recităm – împreună - poezia „Patria Română”:

 

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane, -n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii. -
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfânta să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

 

Marius Halmaghi




loading...
comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie


Filarmonica Sibiu

Energy

Eurotrip Rekze
Fundatia APT
Auchan