În luna ianuarie sărbătorim, anual, naşterea primilor trei clasici ai literaturii române, fiind luna în care comemorăm trei oameni cu spirite atât de diferite şi cu destine pe care istoria încă nu le-a descifrat semnificaţiile. Modul în care aceştia au ştiut să colaboreze, relaţia complexă dintre aceşti titani ai culturii române ar trebui să dea de gândit astăzi, când fenomenul însingurării şi al lipsei de dialog se resimte în toate domeniile. A-l descoperi pe Slavici şi lumea sec. XIX-lea, în care Tribuna s-a lansat şi afirmat, ne obligă să prezentăm viziunea cotidianului sibian faţă de Eminescu.

La câteva zile de la moartea poetului, în Tribuna nr. 140, din 21 iunie (3 iulie) 1889 apărea un prim gând despre moartea lui Eminescu:
«Eminescu e mort, Eminescu este acum una cu natura, al cărei ficior splendid a fost şi din a cărei putere de creaţiune moştenise atât de mult! Norocul  lui a fost şi nenorocirea lui; a sciut prea multe; a înţeles prea adânc; a putut prea mult; geniul a fost şi pentru el o boală, un foc mistuitor.
A înţeles prea adânc. Pământul  era pentru el numai un glonţ de tină; vieaţa îi era o boltă de visuri rebele,  precum era şi pentru Leopardi o noapte de visuri rebele. Oamenii? Lauda lor l-ar fi mâchnit preste mesură; el scia deasupra lor; dacă el nu s’a întors de la şcoale cu titluri şi cu diplome, el scia că are drept se rîdă de cei ce se întorc cu sticluţele de parfum în cap, de cei-ce stau în pragul cafenelelor ca nisce auguri şi hotăresc mersul lumii după o cugetare uşoară momentană ori după nici o cugetare. Femeile? Nu se supere nici femeile, dacă el le spune, că dacă a te răzima pe credinţa lor, înseamnă a te răzima pe o umbră; durerile „Luceafărului” se poate se fi fost durerile lui. A fost melancolic? Realitatea, decepţiunile l-au făcut astfel. A zîmbit rar, poesiile glumeţe cum sunt „Pagiul Cupidon” sunt numai câteva; dar rîsul şi hohotul ironic resuna atât de des din versurile lui; azi nu găsesci un unghier, de unde dragostea se nu fie gonită de congresele de rubedenii, dragostea era odată, în evul mediu; azi nu mai sunt Basarabi şi Muşatini, eroii de azi sunt în cafenele; şi aici el caută idealele în vremile de demult, şi dacă el nu poate se privească la atâtea monumente, cum privesce Leopardi în oda lui la Italia, limba lui, fantasia, ne sciu alcătui dintr’un resboiu înălţătoare tablouri. Ce se-i pese dar’de lumea aceasta, unde cei mari trecîn trăsuri aurite şi flămânzii zac alăturea în scârnave taverne? Dreptatea? O vorbă. Sens este în lume? Nici unul. Ba da, este unul, că natura alcătuesce zidiri cum alcătuesc copiii zidirile din foi de cărţi, ca se le derîme tot ea? Scopul? Se nu-l căutăm,dacă voim se fim liniştiţi. Este dureros de dulce, când Eminescu doresce se zacă lângă mama lui, se audă sgomotul păreului şi umbra se-i crească mereu deasupra, dar’ este adever, dacă la alt loc nu-i pasă, îl vor îngropa ori nu-l vor îngropa, nu-i păsa ce va fi el, binecuventat se fie cel-ce atunci va arunca mai înteiu cu petri în el. Sunt sbuciumări herculice...
Dar la ce să-l descriem noi, când el s’a descris cum nimeni altul nu-l va mai descrie? Lăsa-l-va cineva necetit? Instrument al geniului seu, zadarnic încerca se-şi spînzure lira în cuiu, un greer era deajuns se-i plece ear’ fruntea, se-i readucă melancolia şi se-i stoarcă versuri; el trebuia se scrie, şi el nu mai alegea florile gândirilor ce băteau la poarta duchului lui.
Eminescu e mort. Despre Horaţiu sciu toţi copiii, că el şi-a sumat vieaţa în Aere perennius. Eminescu este rece, el şi-a sumat-o în ultimul vers al „Luceafărului” Nemuritor şi rece. g.»
În nr. 145 (din 27 iunie), Tribuna revine şi publică, poezia de debut, apărută în 1866 în revista „Familia”:
«Prima poesie a lui Eminescu
De-aş avè ...
„De-aş avè şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din Maiu,
Fiice dulci a unui plaiu,
Plaiu rîzând cu iarbă verde
Ce se leagănă, se perde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor; (...)”»
(va urma)

Marius Halmaghi