logo
Semnal editorial: "Lunecătoare ca apa mi-e fiinţa”
N. I. DOBRA
243 vizualizari
Semnal editorial:

Când am primit, în 2012, cartea "vânare de vânt" a Rodicăi Braga, antologie de autor apărută în colecţia Opera omnia a Editurii Tipo Moldova din Iaşi, am cre­ zut că scriitoarea pune punct activităţii de-o viaţă. Sfântă naivitate de cititor, fiindcă scriitorul nu-i precum pălmaşii de rând, care, la un moment al vieţii, ies la pensie uitând de tractor, de hobăl, de ciocan, de fabrică, de judecătorie, de spital etc. Scri­ itorul adevărat născut,nu făcut (fiindcă nu toţi care scriu sunt scriitori, aşa cum nu toţi care publică în ziare sunt ziarişti) nu se pensionează niciodată.

Neluând în calcul volumele de proză, în ultimii ani, Rodica Braga a publicat două plachete de poe­ zii: "Timp în derivă" (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2016) şi "Ametist" (Editura Imago, Sibiu, 2017), despre ca­ re va fi vorba în cele ce urmează. Aşa cum ne-a obişnuit, sibianca scrie o poezie confesivă, în care îşi exprimă stările sufleteşti într-un moment al zilei, trăirile profunde, încer­ când să intre în rezonanţă cu cititorul, să-l determi­ ne şi pe acesta să vibreze sufleteşte în aceeaşi notă: "lunecătoare ca apa mi-e fiinţa/, doar norul şi soarele în ea se oglindesc/, întâmplările se disipează grăbit/ ca undele centrifuge ale pietrei/ niciodată aceleaşi valuri spălându-le/ tot alte şi alte nămoluri tulburate-n/ adânc. mă scurg în neştire/ sub cerul înstelat, o clipă adăst/ sub soa­ rele aspru respirarea/ mi-o ţin, pe sub maluri/ surpate, dositele vise se-ncheagă/ în leşuri putride şi răgălii/. spre unde mă-ndrept fără greş?/ doar albia singură o ştie/, dar ea e ceva ce nu-mi aparţine"/ lu­ necătoare fiinţa/. Nota dominantă a multor poeme este nostalgia, determinată de conştiinţa că, vorba latinului, fugit irreparabile tempus: "ce triste sunt dimineaţa/ ţâţânile gândului/, ce vraişte uşile încăperilor/minţii, ce curenţi reci/ şuieră subţire prin cotloane/. lumina verde cu iz de igrasie/ se prelinge cu fereli de şopârlă/, pătrunde în ochi zgribulită/, căutând un loc unde să se /încălzească. aburii respiraţiei/ îmi ţin loc de conversaţie/ când încăperea, perfect goală/, tânjeşte după un sunet" /singurătate/ Sau: "de cum se naşte plodul/ şi-n lume-şi varsă spaima/, el e-nsemnat cu moarte/ ca vitele îmblânzite/. şi semnul nu se şterge/, sudorile nu-l spală/, ci, adâncit în carne/, ca florile învie/ în anotimpuri fixe/ rodeşte şi-şi adaugă/ provizii neştiute/ ce-o îmbuibă fără preget;/ copilul creşte-n viaţă/ doar sub oblada ei"/ morţii, cu dragoste/.

Zece dintre poemele volumului îi sunt dedicate nepotului, Radu/ pisica şi copilul, căpriorul, la piaţă cu rândunelul, un fulg, copil al duminicii, făpturii de raze etc/. În acestea, poeta devine, brusc, o bunicuţă ca toate bunicuţele: topită de iubire, blândă, luminoasă, protectoare: "căpriorul, nepotul meu,/ are obrazul în­ condeiat arămiu,/ până la urmă, nu asta-i culoarea/ sângelui toamnei?/ doamne, ce culoare blandă, suavă/ şi, to­ tuşi,/ el flacăra primăverii este./ căpriorul, nepotul meu,/ mă priveşte din transparenţa/ verzui-albăstruie a inocenţei/ şi ochii lui,/ în apa lor vie mă purifică./ căpriorul, nepotul meu,/ are o torţă în loc de păr,/ arzând liniştit şi aromitor/ ca mirodeniile ţinuturilor lor/ îndepărtate./ uneori îmi şopteşte:/ îmi place să am părul lung,/ ca şi cum mi-ar împărtăşi/ secretul puterii lui ascunse../ căpriorul, nepotul meu,/ a devenit scump la vorbă./ tăcerea lui, delicată ca o perlă/ este, mi-e tot frică/ să n-o strivesc din greşeală./ căprio­ rul, nepotul meu,/ mă întreabă lucruri negândite:/ unde stă apa din cer?/ dar pământul, acolo, în senin?/ de ce numai dumnezeu/, este nemuritor?/ infinitul încape în mintea omului?/ şi alte asemena,/ încât mi- e şi frică să-l ating./ dacă dispare ca o nălucire?/ atingerea lui, mătăsos veşmânt/ peste arsura nervilor mei./ apa vălurată a neliniştii mele/ oglindă atentă devine, plină ochi de orbitoru-i sclipăt". /Căpriorul/.

Voi încheia, pour la bonne bouche, cu opinia unui critic profesionist avizat, Constantin Cubleşan: "(...) O poezie de interior, dar un interior al fiinţei, al sufletului ce reverberează în sine, profund, la zgomotul tumultuos din afară, capabilă a înregistra, cu fineţe, însă cu fineţea unui seismograf sentimental, seismele produse în omenescul vital de scurgere implacabilă a timpului". Aşa am înţeles şi eu.

P.S. Ametistul este o varietate de cuarţ, de culoare violet-albăstrui, în credinţa merovingienilor având rolul de apărare împotriva demonilor. Este o piatră preţioasă, folosită din cele mai vechi timpuri ca podoabă şi în scopuri rituale.



comentarii
1 comentarii

Interesant cum arata un critic tot profesionist si-n acelasi timp... neavizat!
Alu Nelu
14.02.2018 21:16
82.77.77.103
Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
espressor
kogalniceanu
Licitatie publica