logo
Scribul de marţi: Condiţia umană este o credinţă
Andrei ILENI
871 vizualizari
Scribul de marţi: Condiţia umană este o credinţă

Nici astăzi nu voi scrie despre condiţionarea politică sau gafele guvernanţilor cu dublură morală, sau despre dublurile clonate în vacanţă parlamentară şi în care se pot întâmpla tragedii legislative, sau să ne restrângem la Tuşnad, între graniţele pustei din afara condiţiei umane.

Gândirea se asamblează - sau se condiţionează - între gânduri, dar nu se surfilează pe graniţele dintre pontifele agramate ale istoriei. Se grăniţuieşte, acolo unde potenţa memoriei devine credinţă. Între cele două perspective, unde se împlineşte gestul în sternul închinării.

Cred, deci ştiu. Am fost ateu-creştin şi, prin uimire, am devenit credincios şovăitor. Cu momentele de religiozitate reformatoare m-aş fi obişnuit, dar nu m-au obsedat. M-am împăcat cu divinitatea cuvintelor nerostite. Fără şanse de practicant al condiţiei umane din uimirea celestă. Trist (sau nevrotic), deci credincios inconştient.

Să ne închipuim că nu sunt habotnic (eu ştiu) între credinţele imaginative. Se întâmplă să constat că pe sinapsele credinţei naţionale nu mai corespund neuronii demnităţii umane. Asta nu mai este închipuire: se petrece, cu veşnică credinţă întâmplătoare...

* * *

Trăim şi (probabil) ne exprimăm, şi ne condiţionăm prin argumente confecţionate - când încercăm sau ni se pare - să gândim. Dar, mai ales, să nu ne dezvăluim tristeţea. Dacă te exprimi prin tristeţe, s-ar putea să fi fost extrovertit, cu dosarul la zi şi semnătură "în dublură". Dacă taci, eşti introvertit pe viaţă. Acolo, şi aici, se face diferenţa: taci sau uiţi...

Şi tăcerea se uită, din momentul când nu mai sesizezi (nu vezi, sau nu votezi) memoria dinaintea uitării dintre viaţă şi compromisurile credinţei pe care ţi-ai condiţionat trăirea.

* * *

Compromisuri şi compromiţători? Cum, care şi de ce sunt cuvintele genetice ale limbii în care mă exprim: visez, înjur, mă compromit în credinţa de muritor împăcat cu demnitatea dinaintea credinţei pe care "mi-au asumat-o" alţii. Ce memorie poate fi antumă compromisului dintre gânduri şi şovăiala certitudinii?

Nepăsarea e talentul antivorbirii din credinţă. Mă uit (dar nu uit) în urma mea. Sunt şarmant sau nevrotic, de parcă aş exista dinaintea a "ceea ce aş fi fost" în viitorul fără perspective.

Credinţa mea e pariul dintre greci şi neo-clasicii contemporani cu emigranţii din credinţă. Dacă ei şi-au permis (şi au pierdut), eu de ce aş mai încerca să fiu cum am început?

Condiţia umană te îndeamnă să trăieşti, câteodată, fără destinaţia credinţei. S-ar putea să fie (sau nu e). Nici astăzi nu ştim...





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia