Te apuci şi bănuieşti că va ieşi de'un referendum. Cu oiştea înaintea Constituţiei. Să înfigi oiştea în morala, istoria, consimţământul de viaţă şi tragism asumat, chiar în religia (fără megafoane în afara tăcerii sacre) e sabotaj naţional. Trădare de simţire prin vot, ar fi spus ortodoxul teatrolog îngropat în pământ protestant...
Te apuci să-ţi numeri familia, în funcţie de gen. Eu, ea, noi, mai sunt binevoitorii şi detractorii de profesie, dar se rezolvă. Dacă numeri membrii familiei, în funcţie de sex, te încurci: ea şi gândurile, eu în perspectivă (ca un iepure la urne în referendumul de la grădina zoologică) el şi ea sau invers. Depinde din ce familie îi priveşti viitorul...
Te apuci de'un referendum înainte să numeri posibilităţile? N-aş crede. Există o variantă: îl faci dar nu îţi pasă. Nu există partid în această ţară, căruia îi pasă de clovni citadini, trans-sexuali sau îndrăgostiţi în contra-virtutea politicii de partid. Toţi, la un loc, reprezintă 0,7% din populaţia (potentă) a ţării. Restul sunt votanţi pentru şlapi şi săpun de unică folosinţă.
Te apuci să ai idei când te bântuie un referendum. De ce, oare cum, dacă şi ce-om păţi? Te întâlneşti (de sărbători) cu Patriarhul şi-i spui că schimbi compoziţia (originară) a familiei? Sau îl faci membru de partid să-ţi mai bată nişte clopote? Sau l-ai cumpărat. Sau, s-a vândut pe 30 de proiecte parlamentare? Argintul şi ideea din urmă, comoara nu se destăinuie prin rugăciuni...
Te apuci să violezi Constituţia, tocmai când se liniştise între articole - nici prea multe, nici temeinice prin rezonanţă juridică şi finalitate absolută. Nu există (în viaţă) un profesor de drept care să-ţi îndrume incertitudinile.
Nu există un vot care poate definitiva o dată pentru totdeauna, incertitudinea? Păi nu, pentru că incertitudinea nu are definiţie pe termen lung...
Atunci, te apuci şi faci de'un referendum. Care-i problema partidului majoritar, dacă redefineşte, prin minoritate asumată!, o simplă stare de fapt, la nivel naţional? Nici una.
Atunci bănuieşti că nu este în ordine. Nici naţiunea, nici familia. Logica te duce la gândul ineficienţei referendumului. De ce să-l faci dacă o definiţie, chiar a familiei, poate fi redefinită printr-un hatâr politicianist?
Te apuci şi bănuieşti. Te închini, dar poate nu votezi în noaptea din învierea familiei naţionale. Te dumireşti, ca o nevăstuică fără urmaşi. Ţi se face pielea-de-găină când eşti malaxat în oala exorcizării, unde clocotesc amintiri, spaime, speranţe şi uimirile de neuitat din familia ta. Compusă din două persoane. Şi nu te-au apucat dracii să-i verifici sexul, măcar de'un referendum.
Tu şi dumneata, oricum, dar să fie frumoasă şi acasă înainte să apară ziarul. El, alţii, de fapt aceiaşi băieţi şi fete în mai multe legislaturi, sunt supuşi unui referendum: cum se vor numi?, în funcţie de funcţia lor politică...
Nu bănuiesc că se poate exorciza o idee, iar tăcerea să-i fie umbră, pentru siguranţă veşnică. Familia este o confirmare sanguină, unde nu se distrează moartea. Ai confirmare şi o iei de la capăt.
Nu te apuci să-ţi bănuieşti viaţa, dacă nu ai starea să o compromiţi. Cred că între politică şi compromisuri există o certitudine mutuală: familia.
Facem un referendum şi gata. În familie se poate, în această ţară nu se poate schimba definiţia iubirii din înţelepciunea electoratului.