Între Primul şi al Doilea Război Mondial, numai pace nu a fost, sintagma „Războiul care să sfârşească toate războaiele”, după cum era numită prima conflagraţie mondială fiind complet lipsită de realitate. Revoluţii comuniste, revolte, conflicte de frontieră, războaie civile, toate pregăteau terenul pentru ceea ce urma să devină cel mai devastator şi mai întins conflict armat al secolului XX. Interesant este că aceste „deranjamente” armate au avut loc (şi) în civilizata Europă, nu doar în zone, să le zicem, mai puţin metropolitane.

 

 

În româneşte, cea mai apropiată traducere a denumirii acestei serii de conflicte, „Heimosodat” - ar fi „Războiul pentru întregirea neamului”, deşi este mai frecvent folosită expresia „Războiul triburilor” sau „Războiul clanurilor”. A fost, de fapt, o serie de mai multe conflicte, în zona baltico-polară, care urmăreau anexarea de către Finlanda a teritoriilor altor state, în care populaţia finlandeză era majoritară. Între 1918 şi 1922, 9000 de voluntari finlandezi au luat parte la aceste conflicte care urmăreau fie extinderea controlului finlandez asupra anumitor zone, fie a sprijini mişcarea de independenţă a populaţiilor finice din alte state, în special Rusia bolşevică, în ideea înfiinţării „Finlandei Mari”.

 

Sprijin pentru independenţa Estoniei

 

Astfel, Finlanda a acordat sprijin logistic şi militar Estoniei, în lupta sa pentru câştigarea independenţei de sub dominaţia ruso-bolşevică (1918-1920) luptând alături de proaspăta armată estoniană şi aliaţii săi, prin grupările de voluntari „Pohjan Pojat” („Băieţii/Fiii Nordului”) şi Corpul 1 Voluntari, eliberând Narva, şi participând la negocierile de după conflict.

 

„Expediţia Albă”

 

La fel, în martie 1918, a avut loc conflictul cunoscut ca „Expediţia Viena” sau, mai degrabă, „Expediţia Albă”, pentru a anexa Karelia Albă (Vienan Karjala)  teritoriu aflat sub influenţa Rusiei bolşevice. Conflictul s-a purtat între Gărzile Albe şi Corpul de Vonuntari Finlandezi pe de o parte şi Armata Roşie (bolşevică) rusă, Gărzile Roşii Finlandeze, Legiunea Murmansk (compusă din finlandezi „roşii”, dar sub controlul militar al Marinei Regale britanice) şi Regimentul Karelian.

 

Expediţia a fost compusă din două grupuri: primul, cel nordic, fiind compus din trupe de vânători finlandeze, conduse de locotenentul Kurt Martti Wallenius. Operaţiunile au avut, iniţial, succes, finlandezii „roşii” fiind obligaţi să se retragă înspre Karelia Răsăriteană. Ofensiva este însă stopată imediat după trecerea frontierei, din cauza lipsei de pregătire şi a moralului scăzut al trupelor, armata fiind obligată să se întoarcă pe poziţiile iniţiale, dincoace de frontiera finlandeză, fiind înregistrate doar scurte incursiuni în teritoriul inamic.

 

Al doilea grup, cel sudic, a fost compus din aproximativ 300 de voluntari, conduşi de locotenent-colonelul  Carl Wilhelm Malm . De la 10 aprile, grupul lui Malm înaintează până înspre oraşul Kem de la Marea Albă, dar fără a reuşi să-l cucerească, trupele rămânând pe poziţii defensive pentru a apăra vestul Kareliei de la Marea Albă. Finlandezii schimbă tactica, mergând în fiecare localitate pentru a face recrutări. De fapt karelienii de la Marea Albă erau împărţiţi în două grupuri, unul dorind separarea completă de Rusia şi formarea unei Karelii independente, ne-alipită Finlandei, celălalt grup fiind mulţumit doar cu o anumită formă de autonomie. Doar o minoritate dorea unirea Kareliei cu Finlanda. Oricum, majoritatea populaţiei era în afara conflictelor ideologico-teritoriale, ea dorind lucruri mai „practice”, ca, de exemplu, asigurarea hranei. În final, ideea unirii cu Finlanda primeşte sprijinul satelor „albe” din zona Uhtua, formându-se miliţiile numite  „Gărzi Finlandeze Albe” în peste 20 de sate din zonă. Corpul expediţionar sudic va avea un nou comandant, căpitanul Toivo Kuisma, dar situaţia lor este confuză, guvernul de la Helsinki nefiind decis să retragă trupele din Karelia ori, dimpotrivă, să trimită întăriri.

 

Situaţia devine interesantă atunci când, la Murmansk, pe 6 martie, debarcă 130 de infanterişti marini britanici, pentru a nu le permite finlandezilor să ocupe coasta Mării Albe şi calea ferată care duce la Murmansk. Până în iunie 1918, în zonă, finlandezilor li se opune un amestec de trupe britanice, franceze, sârbe, şi polone, la care se adaugă ruşi „roşii” din Sovietul Murmansk şi finlandezi comunişti, plus un regiment karelian sub comandă britanică, poreclit „karelienii irlandezi”.

Regimentul karelian din Kem îi atacă pe finlandezii din corpul expediţionar pe 27 august, la Jyskyjärvi, luptele continuând la Luusalmi, Kostamus şi Vuokkiniemi, în toamna lui 1918. Finlandezii se retrag pe 2 octombrie.

 

Expediţia Aunus

 

A fost o încercare a voluntarilor finlandezi de a ocupa, în 1919, porţiuni din Karelia Răsăriteană, pe fondul Războiului Civil din Rusia.

 

Generalul Karl Gustav Mannerheim (viitorul preşedinte al Finlandei), pe atunci comandant at Gărzilor Albe anticomuniste, a anunţat că nu îşi va pune sabia în teacă până ce Karelia Răsăriteană nu va fi scoasă de sub controlul rusesc.

În vara lui 1918, guvernul de la Helsinki primeşte o serie de solicitări din Karelia Răsăriteană pentru a se anexa Finlandei acest teritoriu. Armata finlandeză ocupă, în ianuarie 1919, provincia Porajärvi, dar este respinsă de bolşevici. În februarie 1919, Mannerheim anunţă că, dacă Finlanda va primi ajutor material şi susţinere externă, va ataca Rusia bolşevică şi va ocupa Petrogradul. În paralel, se pregăteşte expediţia spre Aunus, compusă din aproximativ 1.000 de voluntari, sub conducerea maiorului Gunnar von Herzen, ea fiind dependentă însă de sprijinul karelienilor. Ofensiva începe în 21 aprilie 1919, scopul ei fiind capturarea Lodeinoe Pole, Petrozavodsk şi calea ferată spre  Murmansk. Trupele au fost împărţite în trei grupuri, cel sudic ajungând, în doar trei zile la Lodeinoe Pole dar a fost respins şi obligat ulterior să se retragă. Grupul nordic capturează Prääsä. Însă se simte lipsa de efective, fiind necesare noi recrutări, în afara celor 1.000 de voluntari karelieni. Astfel trupele expediţionare mai câştigă 2000 de militari. Petrozavodsk este atacat la 20 iunie, dar finlandezii sunt respinşi chiar la marginea oraşului. Bolşevicii ruşi şi finlandezi forţează în zona lacului Ladoga, finlandezii fiind obligaţi să părăsească Karelia Răsăriteană

 

Revolta din Karelia Răsăriteană şi războiul sovieto-finlandez

A fost o încercare a unui grup de separatişti din Karelia răsăriteană de a-şi câştiga independenţa faţă de Republica Federativă Sovietică Rusă. Sunt sprijiniţi de Finlanda, care oferă grupuri de voluntari înarmaţi.

Mişcarea principală a fost o întrunire a partizanilor din pădurile kareliene care, la mijlocul lui octombrie 1921, votează secesiunea zonei faţă de Rusia bolşevică. Partizanii karelieni sunt sprijiniţi şi de 550 de voluntari finlandezi, care ocupă funcţii de conducere şi coordonare, deşi guvernul de la Helsinki este, oficial, indiferent.

Revolta începe prin executarea oricărei persoane suspecte de comunism, urmată de acţiuni militare pe durata lui octombrie-noiembrie 1921. Partizanii karelieni sunt victorioşi iniţial, în ciuda lipsei echipamentului. Finlanda nu oferă oficial sprijin militar, dar permite voluntarilor finlandezi să participe la lupte şi trimite rebelilor ajutoare umanitare.

 

Relaţiile diplomatice sovieto-finlandeze se răcesc, pe fondul suspiciunii ruşilor cum că Finlanda acordă, tacit, sprijin militar rebelilor. Aceştia înaintează în Karelia Răsăriteană, dar sunt contraatacaţi de Armata Roşie, comandantul suprem al acesteia, Leon Troţki, ameninţând că va porni spre Helsinki. Ruşii atacă puternic la începutul lui ianuarie 1922, zdrobind, numeric, rebelii karelieni, voluntarii finlandezi, la fel ca şi Regimentul Alb din Nord, fiind obligaţi să se retragă în interiorul graniţelor Finlandei.

 

Revolta naţională a finlandezilor din Ingria de Nord

 

Republica Ingriei de Nord sau Republica de la Kirjasalo a fost o mişcare de independenţă, de scurtă durată, din 1919 până în 1920, a finlandezilor ingrieni din partea de sud a Istmului Karelian, care s-a separat de Rusia bolşevică după Revoluţia din octombrie. Intenţia separatiştilor era ca această entitate să fie alipită Finlandei. În urma Tratatului de pace de la Tartu, Ingria de Nord a fost reintegrată Rusiei dar a beneficiat de o autonomie sporită până în anii '30. În 1939 a fost încorporată Republicii Sovietice Federative Ruse.