"Rătăcită printre stele, doamna visurilor mele"

După plachetele de versuri "Meditaţia Timpului" (2005), "Miresmele iubirii" (2006), "Urme de dor" (2007), Ioan Topârceanu revine în atenţia cititorilor cu volumul "Simfonia iubirii" (Arhip Art, Sibiu, 2009), oarecum curios, acesta din urmă fiind alcătuit din poezii scrise în urmă cu patru decenii, mult anterior celor din cărţile de până acum. Toate poemele, fără excepţie, sunt izvorâte din dragostea autorului pentru Maria, iubita, logodnica şi, apoi, soţia sa. Pe bună dreptate remarcă editorul în prefaţă: "(...) Cartea aceasta este un dar pentru sine, în amintirea tinereţii, dar, în primul rând, este un cadou de neasemuită gingăşie pe care autorul îl oferă soţiei sale, iubita lui dintotdeauna, din toate poeziile, din toată respiraţia şi din toate gândurile. «Simfonia iubirii» este o invitaţie sinceră la reflecţie asupra vieţii şi, mai ales, asupra esenţei acesteia: dragostea".
Aşa stând lucrurile, volumul are o valoare mai mult sentimentală, de fapt fiind o declaraţie de dragoste în 49 de variante poetice. Iată: "Rătăcită printre stele,/Doamna visurilor mele/Sprijinită-n candelabru/Depărtărilor stinghere,/Îşi trimite-n pragul serii/Evantaiul de lumină,/Răsfirat în mii de stele,/Ca-ntr-o pajişte divină/Vreau în lumea mea terestră/Numai iz de flori şi soare,/Să colind păduri şi dealuri,/Brazii-nalţi să mă-mpresoare,/Să am gândul pur şi tânăr/Cum e firul de cristal,/Să păşesc pe căi cu soare/În tumultul ancestral" sau "Pe câmp aş vrea să merg cu tine/Şi florile să-ţi bată-n brâu,/Să rup o floare pentru tine,/Să-ţi dăruiesc un spic de grâu/În raza soarelui de vară/Să joace părul meu bălai/Iar ochii tăi frumoşi să-mi pară/Că râd ca două flori de mai".
Care femeie n-ar fi măgulită să asculte asemenea suave declaraţii de dragoste?
P. S. O observaţie: dacă poetul şi-a pus o fotografie de la "vârsta la care a compus versurile acestui volum", mă aşteptam să găsesc şi poza "muzei" sale din acea vreme...