Semnal editorial
"Lăsa–vom vreun semn în lunecările noastre pripite?"
De fiecare dată când primesc o carte semnată Rodica Braga îmi amintesc de vara anului 1979, când am cunoscut-o şi am stat de vorbă, după ce primise Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu pentru romanul "Nisipul memoriei" (Editura Dacia, 1978). Debutase editorial în 1972 cu volumul de schiţe "Sângele alb al pietrelor" (Editura Cartea Românească). Se anunţa drept o continuatoare a unor prozatori dragi mie: Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Camil Petrescu şi chiar Max Blecher ("Vizuina luminată" este o scriere care răneşte şi doare). A scris mai departe proză, dar, surprinzător, în ultimii ani, a publicat şi câteva culegeri de versuri: "Neliniştea cuvintelor" (Imago, 1995), "A doua nelinişte" (Imago, 1997), "Stacojiu" (Iamgo, 2000), "Visul bufniţei" (Dacia, 2003), "Făptura de raze" (Imago, 2007) şi, recent, "Senin ca-n ou" (Editura Vinea, Bucureşti, 2009).
Cartea este alcătuită din 158 de poeme: 102 grupate sub genericul "Scrierea de sine", cu un citat din Nietzsche: "A vorbi mult despre propria persoană poate fi şi un mijloc de a ne ascunde", celelalte 56, în capitolul "Rămăşiţele ploii", cu un alt excerpt din filosoful german: "Poeţii n-au pic de ruşine faţă de trăirile lor - le exploatează". Versurile sunt elegiace, de o sinceritate dezarmantă, Rodica Braga simţind nevoia imperioasă să se confeseze, să împărtăşească toate trăirile ei cititorului: "Afară e senin ca-n ou/obişnuia mama să-mi spună/când mă trezea în miezul verii/ca să-mi îmbune oasele,/să-mi pună la păstrat visele nopţii/şi să mă sloboadă în «valul» zilei (...)" sau "Ce crezi? ne mai încape pe amândoi/iubirea? norul acesta perforat de ploi?/subţiaţi ca o calotă polară, tot mai curgem,/ne topim în oceanul cu apă şi noroi,/călătorim ca două membrane lipite,/ne doare pielea de atâta transparenţă/şi răsuflarea ni se frânge pe negândite (...)".
Poeta meditează asupra existenţei noastre efemere, nu fără să regrete că viaţa este atât de repede trecătoare: "Hârtia învechită, ca o materie/vie înghite cerneala./mici solzi se desfac de pe ea/şi uşor năpârlesc./cuvintele ciupite, cu litere/lipsă, au zâmbetul gurilor/ştirbe, par mai umane astfel./asemenea lor, şi noi năpârlim,/în locul acesta, unde trăim,/într-o grăbită desfăşurare/pe o zgârcită, măsurată/minuţios, coală albă./lăsa-vom vreun semn/în lunecările noastre pripite?/ce rune vom scrijeli/cu fiinţele traforate frenetice,/delicat aninate pe suprafaţa/poroasă a vieţii, astfel/încât cei care vin după noi/să citească în cheie povestea/-ntreruptă, împănată cu goluri/şi, fermecaţi,/să viseze la părţile care lipsesc?" (Scriere de sine).
Excelent realizată grafic, cartea Rodicăi Braga este frumoasă în întregul ei.
Cartea este alcătuită din 158 de poeme: 102 grupate sub genericul "Scrierea de sine", cu un citat din Nietzsche: "A vorbi mult despre propria persoană poate fi şi un mijloc de a ne ascunde", celelalte 56, în capitolul "Rămăşiţele ploii", cu un alt excerpt din filosoful german: "Poeţii n-au pic de ruşine faţă de trăirile lor - le exploatează". Versurile sunt elegiace, de o sinceritate dezarmantă, Rodica Braga simţind nevoia imperioasă să se confeseze, să împărtăşească toate trăirile ei cititorului: "Afară e senin ca-n ou/obişnuia mama să-mi spună/când mă trezea în miezul verii/ca să-mi îmbune oasele,/să-mi pună la păstrat visele nopţii/şi să mă sloboadă în «valul» zilei (...)" sau "Ce crezi? ne mai încape pe amândoi/iubirea? norul acesta perforat de ploi?/subţiaţi ca o calotă polară, tot mai curgem,/ne topim în oceanul cu apă şi noroi,/călătorim ca două membrane lipite,/ne doare pielea de atâta transparenţă/şi răsuflarea ni se frânge pe negândite (...)".
Poeta meditează asupra existenţei noastre efemere, nu fără să regrete că viaţa este atât de repede trecătoare: "Hârtia învechită, ca o materie/vie înghite cerneala./mici solzi se desfac de pe ea/şi uşor năpârlesc./cuvintele ciupite, cu litere/lipsă, au zâmbetul gurilor/ştirbe, par mai umane astfel./asemenea lor, şi noi năpârlim,/în locul acesta, unde trăim,/într-o grăbită desfăşurare/pe o zgârcită, măsurată/minuţios, coală albă./lăsa-vom vreun semn/în lunecările noastre pripite?/ce rune vom scrijeli/cu fiinţele traforate frenetice,/delicat aninate pe suprafaţa/poroasă a vieţii, astfel/încât cei care vin după noi/să citească în cheie povestea/-ntreruptă, împănată cu goluri/şi, fermecaţi,/să viseze la părţile care lipsesc?" (Scriere de sine).
Excelent realizată grafic, cartea Rodicăi Braga este frumoasă în întregul ei.
Rodica Braga face proza cand scrie poezie si poezie cand vrea sa scrie proza. Fatalitate! Cat a avut ceva bun de spus a spus–o bine la debut, in Sangele alb al pietrelor.Dupa aceea s–a lasat invadata de "nisipurile memoriei" si a luat–o la vale– prolix si redundant. Dovada si versurile selectate de gustul lui nid.
de unde stie intre care cuvite trebuie sa puna semnele"/.../.../" ? Sau poate tocmai in asta constă meseria?!
Adauga un comentariu la acest articol
































