logo
spartan
Campania Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!
La Vărd, biserica e goală
La Vărd, biserica e goală
Din secolul al XIII-lea datează Biserica evanghelică din Vărd, odinioară ansamblu fortificat. În secolul al XXI-lea, edificiul luptă din greu cu umezeala şi igrasia ce rod pereţii, cu oamenii care intră hoţeşte doar-doar or mai găsi ceva de furat. Sunt motive suficiente pentru ca acest monument istoric să aibă parte de mai multă atenţie, sunt motive suficiente pentru a fi inclus în Campania Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!
E atâta linişte în sat încât timpanul tău se răzvrăteşte. Şi lumea parcă a fost înghiţită de pământ, iar pe uliţă abia vezi trecând o femeie. Eşti în Vărd, un sat mai apropiat de "civilizaţie" decât ai crede: se găseşte doar la vreo  cinci kilometri de Agnita, dar parcă îl despart o sută de ani de aglomeraţia şi viteza secolului al XXI-lea. Mergi o bucată bună pe ceea ce pare a fi uliţa principală şi deocamdată singura a satului şi abia apoi dai de „centru”. Da, de aici pleacă alte uliţi, da, aici e căminul cultural, frumos şi îngrijit, iar la o la o aruncătură de băţ în spatele lui se înalţă Biserica evanghelică şi fosta casă parohială. Pe cât de frumos căminul, pe tot atât de tristă e biserica: o siluetă cată spre nori. Ce? Poate credincioşi, poate atenţie, căci pe silueta-i odinioară albă au apărut pete de igrasie.
- Vreţi să vedeţi biserica? o voce sparge liniştea.
 - Da.
- Aşteptaţi două minute că vin să vă deschid. Numai să bag maşina în curte. Vocea îi aparţine un tânăr înalt, care dispare repede în maşină şi apoi - cu tot maşină, în curte. E primul şi ultimul huruit de motor pe care îl auzim preţ de vreo două ore, cât stăm la Vărd.
Şi dacă tot avem răgaz, "controlăm" din priviri şi biserica evanghelică, şi casa parohială: amândouă au nevoie de ajutor. Nici nu apuci să-ţi duci gândul până la capăt, că tânărul reapare: „Asta e cea mai veche casă din sat şi uitaţi-vă cum e construită. E atât de frumoasă”, spune el, în timp ce priveşte spre fosta casa parohială. Arhitectural vorbind (re)găseşti aici elemente pe care le-ai observat şi la conacul Brukenthal din Micăsasa şi la casa Brukenthal din Nocrich. Şi nici starea casei nu e cu mult mai bună decât a celorlalte două surate, din păcate.

Atestare documentară de la 1319
Ca să vezi interiorul bisericii, ocoleşti edificiul şi, pe o uşă lăturalnică, te pregăteşti să intri. Întâi însă, trebuie dai la o parte pânzele de păianjeni. Încet, cu un gest pe care l-a tot repetat în ultimii ani, tânărul dă la o parte firele albe, subţiri, iar până dispar pânzele, ai timp să priveşti gaura de zeci de centimetri pe care anii, ploaia şi vânturile au căscat-o în micul acoperiş ce ar trebuie să protejeze uşa. Nici gând: acoperişul e primul care are nevoie de reparaţii. Şi ar trebuie făcute, pentru că în spatele pânzelor de paianjen se ascunde o uşă din lemn ce a împlinit 300 de ani. „An 1707 din 5 mai”  -consemnează inscripţia scrijelită în partea superioară a tocului uşii. Şi dacă uşa a rezistat de atâta amar de sute de ani, la fel s-a întâmplat şi cu cheia mare de-o palmă care se învârte acum în broască. După nicio secundă, uşa s-a deschis, iar ceea ce vezi acum pare desprins dintr-un film dintr-un film în alb-negru, cu poveşti mai multe negre, decât albe sau gri.
Două şiruri de bănci, toate vopsite în albastru şi numerotate îţi deschid calea spre altar. De ani buni nu s-a mai aşezat nimeni aici să asculte slujba, doar păsările mai poposesc în biserică, din când în când, dacă e să te iei după excrementele împrăştiate pe podeaua din lemn şi pe bănci. Încerci să nu te gândeşti la asta şi să-i îndrepţi privirea spre altar. Mai bine nu ai fi încercat: priveşti spre un perete gol. Altarul a fost luat şi dus la Sibiu, se pare, pentru a fi protejat. La fel şi cristelniţa. Doar dovezile existenţei lor au mai rămas: un fel de suport, de formă ovală, e aşezat în locul în care, odinioară, se găsea cristelniţa, iar din altar a mai rămas doar suportul. "Au luat tot din  biserică: altarul, cristelniţa din bronz, steagurile vechi, tablourile cu primul şi al doilea război mondial... să fi văzut voi cum arăta biserica asta acum 15 ani. Orga au luat-o acum vreo 12 ani, apoi restul...”, spune tânărul, în timp ce privirea îi aluneca în gol de jur împrejurul bisericii. „Măcar de n-ar ploua în ea”, oftează el. "Măcar de", oftăm şi noi. Dar a plouat şi umezeala e multă, aşa că pe pereţi urcă încet, dar sigur, o igrasie verde - negricioasă. E atât de flămândă, încât şi tencuiala şi pietrele vechi sunt înghiţite centimetru cu centimetru.
În sacristie, ploaia şi umezeala şi-au făcut şi mai mult de cap: grinzi înnegrite, pline de apă, s-au încins tencuiala ce stă morman pe pardoseală, iar pereţii laterali - nu mai au nimic din aspectul pe care trebuie să-l fi avut odinioară, când aici erau şi cărţi, şi dulapuri, iar preotul deschidea uşa tot mereu.

Hoţii
Cu inima strânsă te întorci în biserică şi privid cu răgaz spre toate cele patru zări, vezi că bârne metalice au fost montate pentru susţinerea pereţilor laterali, că lemnul podului păstrează încă o veche pictură. Pe ea, stă scris anul 1905, dar nu e exclus ca acesta să fie anul restaurării şi deci lemnul pictat al podului să fie mult mai vechi. Oricum pictura "se ţine" mai bine decât te-ai fi aşteptat, însă cu aşa o umezeală, e clar că are nevoie de conservare şi restaurare.
Biserica evanghelică nu mai are geamuri: în loc de sticlă, la fiecare fereastră au fost cusute scânduri că ultimă formă de apărare de natură şi oameni. Şi dacă ploaia intră prin acoperişul şubred, oamenii intră pe uşă. Nu ca vizitatori sau enoriaşi, ci ca hoţi. "Vedeţi uşa aia care desparte turnul de biserică, aia care dă sus în pod? Pe acolo au intrat hoţii în biserică. Au rupt uşa şi au intrat. Am făcut eu altă uşă şi am scris pe ea, ce era scris şi pe cea veche”, îşi continuă tânărul povestea. Şi tot el ne spune cum că de sub altar pornesc tuneluri către 30 de case din sat; de altfel, când au săpat în pământ pentru a trage conductele de gaz, a şi căzut tractorul într-o astfel de groapă. „Am găsit atunci o groapă ce se continua cu un tunel înalt de vreun metru jumătate. Era îndreptat către biserică”...
Cu poveşti despre tuneluri şi altare, ieşim din biserică şi ne declarăm gata să urcăm în turnul-clopotniţă, mai ales că ghidul nostru ne promite că vom vedea vechi inscripţii: "Sunt inscripţii în turn (nume şi ani), nu-mi amintesc exact din ce ani, dar sunt tare vechi; puteţi să urcaţi, dacă vreţi." Ei bine, pentru prima dată am spus „pas”. Scări abrupte sau şubrede am mai urcat în biserici vizitate în judeţul Sibiu, la Vărd însă, scările erau şi şubrede, şi abrupte, aşa că de astă dată am privit Vărdul doar de pe pământ, deşi, de sus, de la înălţimea turnului, s-ar fi văzut probabil şi un peisaj de poveste şi stricăciunile din acoperiş. Acoperişul ar avea nevoie de o reabilitate completă, adaugă ghidul nostru, tot ce-a putut el să facă a fost să înlocuiască niscai ţigle, cumpărate din banii lui. Asta e Biserica evanghelică din Vărd în anul 2011: un monument istoric de secol XIII, plin de igrasie şi umezeală, fără de oameni.

Incintă fortificată odinioară
Rândurile scrise despre acest monument sunt tare puţine pe Internet şi singura resursă ce numără mai multe de zece rânduri este "Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu. Situri, monumente arheologice şi istorice", de Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu. De aici aflăm că pe cât de veche e istoria satului în documente, pe atât de veche e şi istoricul edificiului fortificat. „Biserica veche a fost ridicată în secolul XIII, în stil romanic, iar în documentul de atestare a localităţii, datat 1319, se pomeneşte şi biserica cu hramul Sf. Maria (ecclesia sanctae Mariae de Wert)”, scriu autorii "Repertoriului". Şi tot ei menţionează că turnul-clopotniţă pare să fie adosat faţadei de Vest, în secolul al XIV-lea,  iar că în anul 1853, întreaga parte de Est a bisericii a fost modificată.
Biserica evanghelică a fost iniţial o incintă fortificată, deşi astăzi urmele acestui fapt sunt aproape în totalitate şterse: „Fortificaţia din jurul bisericii a avut plan aproape dreptunghiular şi era întărită cu două turnuri, unul în E, celălalt în SV. O parte a fortificaţiei se prăbuşeşte în anul 1877, iar cea mai mare parte se demolează în anii 1924 şi 1953-1954, astfel încât, actualmente, în teren nu mai sunt vizibile decât nişte urme de ziduri, la V de biserică”, consemnează cei trei autori menţionaţi.
Şi ca să mai facem puţină istorie, vă mai spunem că satul a fost cunoscut sub numele de Vérd, Werdt, Wierd, Verendia, că pe locul Towern s-au descoperit un topor de piatră, un ac de bronz cu proeminenţe, un celt de bronz (sfârşitul epocii bronzului), trei fragmente de greutăţi de lut, o ceaşcă de lut şi fragmente ceramice ornamentate prin stampilare (a doua vârstă a fierului). De asemenea, se consemnează că în patrimoniul Muzeului Naţional Brukenthal se găseşte şi depozitul Vărd II ce cuprinde un ac cu proeminenţe şi patru bucăţi de bronz brut, ce au fost achiziţionate de la preotul din Vărd în anul 1883.
***
Am plecat din Vărd cu inima "grea" şi mintea "setată" pe comentarii ce se aud atât de des: de ce restaurăm biserici fără enoriaşi, de ce să restaurăm bisericile saşilor. Poate pentru că aceste biserici, ridicate odinioară de saşi, se găsesc pe teritoriul României, poate pentru că alţii ar veni să le vadă, atunci când caută liniştea satului, poate pentru că ne place să ne lăudăm cu bisericile noastre fortificate incluse pe Lista UNESCO sau poate pur şi simplu pentru că e datoria noastră faţă de înaintaşi să păstrăm ceea ce s-a clădit în urmă cu mai bine de şapte sute de ani.

În Lista Monumentelor Istorice, publicată în anul 2010, se precizează doar atât: Biserica evanghelică din Vărd este monument de categoria B, deci de importanţă regională, că datează din secolul al XIII-lea, iar turnul din secolul al XIV-lea, că bolţile şi corul sunt datate în 1853.




comentarii
1 comentarii

C
FLORY
16.06.2011 11:59
Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

artmania

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia